Ne plângem că pensionarii sunt peste tot, la orice oră, în mijloacele de transport în comun. Că aglomerează tramvaiele și autobuzele aiurea, în timp ce noi, „ceilalți”, chiar ne grăbim undeva. Uităm, însă, că tocmai călătorii de vârsta a treia sunt capabili de chestii ultrasimpatice, care ne-nsuflețesc nesfârșitele drumuri.
Două pensionare așteaptă autobuzul. Ca să nu piardă vremea anapoda, se înfierbântă dezbătând chestiunea caniculei. Cea mai agitată e-ntr-o dilemă gravă: ”Doamnă, aș da drumul la ventilator, dar nu știu cum să fac: nu mai am unde să-l pun! În priza de la televizor e televizorul, iar în priza ailaltă sunt alelalte!”
Într-o bună zi, când se va întoarce acasă, o să afle ce doar Toma Caragiu știa: în baie e baia.
O septuagenară pirpirie târăște un cărucior sprijinindu-se în baston. Se urcă pe la ușa din mijloc. Un tovarăș de drum nu se poate abține:
– Ați luat cam multe!
– Știți cum e omul, se lăcomește… Am văzut și aia, am văzut și ailaltă… Și-am luat și cam mulți bani la mine. Pe toți i-am prăpădit!
Linia 368. Un analist militar deghizat în pensionar sintetizează situația: ”Păi la noi de ce nu vin teroriștii ăștia? Fiindcă le-am săpat puțuri, le-am făcut autostrăzi, am dezvoltat economia! Am construit palate pentru șeicii din Kuweit. Francezii ce-au făcut la arabi? Prăpăd!”.
În autobuz urcă trei bătrânele, numai volane și baticuri. Au aerul că tocmai au plecat de la vecernie. Două dintre ele se-apucă de tocat vecine, în timp ce a treia scoate dintr-o tașcă Sandra Brown, „Mătase franțuzească”.
În 168, un bunic ignoră senin soneria insistentă a mobilului.
După câteva priviri dușmănoase și un „Da’ răspunde, naibii, tataie!”, se-ndură să scoată telefonul din buzunar. Apasă un buton și rostește „Alo”.
Petrece patru stații cu telefonul la ureche. Apoi coboară, fără să fi închis, dar și fără să fi apucat să spună ceva. Iar restul lumii pricepe, în sfârșit, de ce n-avea niciun chef să răspundă.
În troleibuz, două gagici ciripesc despre Mess, WhatsApp și Skype. Una povestește despre nu știu ce film 3D la mall-ul din Băneasa, cealaltă – despre cum și-a schimbat de curând laptopul. Și, deși ambele au vârsta legală, niciuna nu pomenește nimic despre pensie.
La anticariatul din stația de autobuz, un domn la 60+ vorbește cu ”stăpâna cărților”. Arătos, cochet, grizonant, poartă pe cap o șapcă de marinar. Cu aer relaxat, frunzărește un Petit Larousse și emană opinii diverse. Abordează subiectul Isabel Allende, rostește cuvintele ”valoare intrinsecă”, strecoară cu naturalețe în conversație ceva despre ”nepotul vărului nevesti-mii”. Cu nostalgia educației de altădată, te-ntrebi ce-i de făcut, pentru ca intelectualul să nu devină specie amenințată.
Apoi scapă un ”ultimul stoc CARE l-am făcut” și aura i se face țăndări. Noroc că vine un 168.
O femeie în vârstă, doldora de sacoșe, se pregătește să coboare din autobuz.
-Toată viața am cărat, ca o apucată! I-am zis la omu’ meu: dacă mor înaintea ta, să-mi pui la mormânt niște pungi. Le umpli cu pietre… cu ce-oi găsi! Pfoai, ce mai monument o să iasă!