Pena Corcodușa. Povești de dragoste cu militari ruși care despleteau femeile Bucureștiului

Pena Corcodușa părea “făptura iadului”. Era ciupită de băutură și făcea urât

Așa arăta când Pirgu, Pașadia și Pantazi o văzură în seara zaiafetului lor din Lipscani. Și femeia, oricât de mare scandal făcea, văzându-i împreună, le-a citit ușor chipurile. Erau “duși” în lumea lor de iluzii și istorii, pierduți în fața greutăților vieții, erau neajutorați și de aceea le-a spus “Craii de Curtea veche”. Crai, adică “de pe altă lume”. “Curtea veche” – Curtea Domnească era, în anii 1920, hiar veche și nefolosită, un loc părăsit și neisprăvit al orașului. Porecla Crailor a rămas și titlu al romanului lui Mateiu Caragiale. Suntem în anii 1920. Cartea lui Mateiu Caragiale a apărut mai precis în 1929.

Și Pena Corcodușa povestește iubirile Bucureștiului din anilor Războiului de Independență

Anii aceia, 1877-78, nu au însemnat doar “vitejia” de pe câmpul de luptă, ci și ani de vitejie a soldaților ruși în București. Istoricii Lucian Boia și Florin Constantiniu consemnează o istorie anapoda aici. Veniți în acest al treilea val, rușii fac ce știu mai bine: seduc orașul cu banii și chefurile. Așa făcuseră și altădată, cu banii și plăcerile, dar și cu legea, aceea a Regulamentului Organic, după Revoluția lui Tudor Vladimirescu.

Așa cum scrie Constantin Bacalbașa în “Bucureștii de altădată”, vremea aceasta din urmă a Războiului de Independență a fost a marilor și ușoarelor iubiri scăldate în șampanie și ruble

Dacă bărbații entuziaști plecau la Independență, femeile își arătau și ele independența în saloane și bodegi. Bucureștiul de atunci era al mahalalelor sărace, să nu uităm. Era al menajerelor, al bucătăreselor, al negustoriei de apă, de carne, de verdețuri, al călcătoreselor, al lăutarilor și crâșmarilor. În niciun caz, războiul oprește iubitul, oprește poftele trupești, cum același Bacalbașa ne lasă să înțelegem. Banul rusesc a răsturnat, ca-ntr-un timp de carnaval, moralitățile. Curând, menajerele, călcătoresele, intermediarele de orice ș-au ridicat fustele și au prins cheag.

De ce poveștea Penei Corcodușa este una diferită în acest infern

Păi fiindcă ea nu era dintre acelea ce se dăruiau în scandal și-n cântec. Pena era dintre acele femei cu noroc rar. Iubea și era iubită. Fată de mahala, codană, cu un farmec ce “stătea în ochi”, cum ne spune Pantazi, și el trecut parese prin furcile ei caudine. “Genați și sprâncenați”, ochii prinseră privirea Ducelui și țesură pătimașa iubire.

Feriți de privirile mahalalei, dar nelipsiți pe vârful limbii de bărfă, Pena și Leuchtemberg, conducătorul de oști ruse, rămăseseră vrăjiți împreună în Iadul Bucureștiului. Și tot Pantazi ne spune că, da, erau făgăduiți unul altuia s-ajungă, după Război, la Moscova și acolo să rămână nemuritori.

Era „Leuchtenberg-Beauharnais, frumosul Serghie, nepotul împăratului. Un tinar falnic de nici douazeci si opt de ani.” Dar fata de mahala cu ochi “lături-de-pește” n-avu noroc până la cap. Dacă dragostea lor dădu foc sufletelor lor, războiul îl aruncă în aer c-un obuz pe Ducele Leuchtemberg. Când trupul lui trecu neînsuflețit prin București, Pena cea oacheșă trebui legată. De atunci, de la Război, își pierdu rostul și bătea Lipscaniul și citea fragilitățile oamenilor. Așa se-ntâmplă să-i numească Crai, pe niște biete suflete fără rost în noaptea străzii Covaci.

Pena Corcodușa noastră n-a fost singură pe lumea asta, ea a dăinuit în “Craii de Curtea Veche”. Dar istorii de dragoste spulberate de război mai găsim. Dragoste ca a Penei nu se găsește pe lume, dar aceeași istorie a războiului ce aduce rău și dragoste se găsește și la Madame Hortense din altă carte cu crai, cea numită “Zorba Grecul” de Nikos Kazantzakis. Priviți-o pe Bubulina, cea sedusă și ea de Duci și mareșali, pe vremuri de războaie, aici în adaptarea cinematografică din 1964. Seamănă Bubulina cu Corcodușa? Niciodată! Nu ele împărtășesc aceeași poveste de dragoste, ci istoria, din păcate, își scrie la fel paginile, războaiele și năbădăile:

Pena din Războiul de Independență are un chip prin Bubulina de pe la Primul Război Mondial. Și așa Dansul acestor Iele face din sufletul îndrăgostit de femeie cel mai frumos înger de pe pământ.