Pe Calea Victoriei era, cândva, o mănăstire cu turnuri. Biserica Sărindar se afla pe locul Cercului Militar, iar bucureștenii au plâns când a fost demolată

Biserica Sărindar sau a “Coconilor” a însoțit istoria Bucureștiului încă din anul 1652, când familia de boieri Cocorăști a ridicat-o din lemn.

În secolul al XVII-lea o regăsim sub numele de Sărindar, ctitoria lui Matei Basarab, cel care a reclădit din temelie vechea biserica din lemn. Aflată în primejdie din pricina solului mlăștinos din preajma Grădinii Cișmigiu, supusă ocupațiilor muscalilor și turcilor, devastată de cutremure și vulnerabilă prin adăugarea unei noi construcții cu două turnuri înalte, Biserica Sărindar a fost demolată în anul 1893.

La prăbușirea ei au fost martori bucureștenii, care au luat câte o cărămidă-talisman acasă, ca să fie feriți de rele. Cine-ar fi crezut că dispariția Sărindarului va fi legată de o “înfrumusețare”, prin adaosul unor turnuri grele, pe o fundație mlăștinoasă dintotdeauna? Pentru că, și azi, Cercul Militar are în subsol pompe care asigura siguranța construcției.

Sărindar, Sărindar, ce bun titlu de roman. “Iar în urmă ridicat-a/ un altar după altar,/ Domnului cel Sfânt ca dar/ Cel din urmă dându-l gata/ I-a pus nume Sărindar”, “Cântece de vitejie”, George Coșbuc,1904.

Strada Sărindar (Constantin Mille, în prezent) pleacă din Calea Victoriei, de la Capșa, și duce direct la Palatul Universul. Este una dintre cele mai mici și mai încărcate de istorie străzi din București, “Calea Ziarelor” care, în perioada interbelică, marca zona unde se aflau sediile marilor redacții ale gazetelor bucureștene, Universul și Adevărul.

Pentru hipsteri, Sărindarul de azi înseamnă Clubul Control și Grădina Capitol (Alhambra), despre a cărei redeschidere, făcută la repezeală, poti citi aici ➡️  La Alhambra, în București, se joacă de zor “Scandal”. Arhitecții spun că publicul e în pericol, Primăria a oprit șantierul, investitorii se apără

Sărindar, mănăstire cu arbori bătrâni, chilii, cimitir și balamuc. În biserică se afla o icoană cu diamante, cea mai puternică din București, loc de pelerinaj

Poate că, numai dacă ești puțin luat, în față la Control, îți poți imagina că acolo, exact în acea zonă, pe locul unde astăzi se înalță Cercul Militar, erau odată copaci bătrâni, chilii de călugări, biserică cu două turnuri, clopotniță cu orologiu, grădină și cimitir.

Acolo, în locul Cercului Militar, a fost balamucul Sărindarului, un fel de bolniță pentru bucureștenii care sufereau de tulburări mentale. Și mai exista la Sărindar cea mai puternică icoană din București, înfățisând-o pe Maica Domnului, despre care Dimitrie Pappasoglu scria, în Istoria Fondărei orașului București:

Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mănăstirii, aducându-i mari bogații, dar și mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuților ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni și chiar luni în găzduirea mănăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mănăstirea în han, cuvioșii călugări fiind obligați să se înghesuie în modesta casă a egumenului. 

Pe locul Cercului Militar a fost biserica Sărindar, cu “morminte de marmoră, cu pomi mari, frumoși”

Alexandru Vodă Ipsilanti hotărăște la 1800 ca o parte din chilii să fie transformate în spital pentru cei care sufereau de boli psihice.

“Și multe generații de bieți nebuni au trăit în lanțuri și bătăi în balamucul Sărindarului, până în anul 1802, când au fost mutați la Biserica Icoanei. Aici n-au mai fost puși în lanțuri, ci doar în butuce, și numai noaptea (..). Patru cariatide susțineau un postament purtând o urnă, și mormântul era așezat la umbra unor pomi mari, frumoși, cu crăcile atârnând până deasupra marmurei. Azi, pe acest loc, se înșiră mesele cafenelei din fața Cercului Militar”, Gheorghe Crutzescu, “Podul Mogoșoaiei,” Editura Meridiane, 1987, pagina 166.

Sărindar, prima biserică din București unde, în ziua de Paște a anului 1837, a cântat un cor în românește

Și tot Sărindarul rămâne prima biserică din București în care slujba, cu toate cântările ei, a fost oficiată în limba română (că până atunci, fiind mănăstire închinată, doar elinește se auzea). S-a întâmplat în noaptea Paștelui din anul 1837. Vodă Alexandru Ghica asistă la marea slujbă.

Iată cum a decurs ceremonia, după relatarea foii bucureștene “Cantorul de Aviz”, repovestită de Gheorghe Crutzescu în volumul “Podul Mogoasoaiei” (Editura Meridiane, 1987):

Sâmbătă, pe la miezul nopții, sunetul clopotelor din toată Capitala au prevestit ziua Sfintei Învieri. Înălțimea Sa, cu o caretă pompoasă trasă de 6 cai, însoțit de o mulțime de ofițeri bine gătiți, au sosit la sfânta biserică Sărindar.( ..) S-a auzit pentru prima oară cântările unui cor românesc, întocmit după regulile bisericii rusești. Dar ce înfrumuseța mai deosebire pompa slujbei a fost o armonie nemaiauzită în biserica limbei noastre. Auzurile nu ascultă o cântare domoală cu care sunt obișnuite, ci o cerească armonie mângâie auzul, inima și sufletul. Vreo doisprezece cântăreți din Miliția națională răsună o cântare chiar dumnezeiască, că erau învățați în acea melodie din biserica rusească.(..) Plăcerea și mulțumirea norodului a fost atât de recunoscătoare și mare, încât și a doua zi, o și mai mare parte au venit tot la această Biserică Sărindar.  

Sărindar, biserică boierească unde se țineau nunți fastuoase și înmormântări, lăcășul unde, la Popa Ioniță, s-a cununat Mihail Kogălniceanu

“După 1848, autoritățile rusești de ocupație serbează la Sărindar sărbătorile lor, cu preoți ruși și cor căzăcesc, dar și cu cântăreții Mitropoliei “deprinși acum în armonia cântărilor rusești (…). Dar veni clipa când plecară și turcii și rușii și Sărindarul rămase ce fusese: biserică boierească unde se făceau cununiile și înmormântările cele mari, unde se împărtășea Dimitrie Ghica, unde Scarlat Ghica venea adesea să-i citească preotul Ioniță câte un acatist, unde s-a cununat Mihail Kogălniceanu”, Gheorghe Crutzescu, “Podul Mogoșoaiei,” Editura Meridiane, 1987.

Fundațiile Sarindarului au cedat din cauza terenului mlăștinos

Decăderea Sarindarului a început după mai multe cutremure, urmate de o restaurare dezastruoasă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Paradoxal, ”restaurare” presupune o garanție pentru înviere și trăinicie. “Biserica Sărindar a fost înfrumusețată prin mărirea ferestrelor, dar și prin mărirea edificiului prin adăugarea portalului vestic și a două turnuri, dintre care unul era clopotniță. Fundațiile au cedat însă din cauza terenului mlăștinos, iar turnurile s-au înclinat. În anul 1881, Biserica Sărindar era deja ruină și abandon”, Oana Marinache, istoric de artă.

Decăderea Sarindarului a început după adăugarea a două turnuri

În anul 1860, în calitate de arhitect al Ministerului Cultelor, Gaetan A. Burelly primește sarcina să demoleze clopotniță cu orologiu și unele ziduri vechi ale Mănăstirii Sărindar. “Zidurile deranjau trecătorii de pe Podul Mogoșoaiei. Urmează petițiile egumenului care se împotrivește municipalității, dar în anul 1863 se hotărăște împrejmuirea cu grilaj de fier înspre Podul Mogoșoaiei și o mai mare deschidere spre fațada Bisericii. La cererea lui Burelly se recuperează acoperișurile de tinichea albă de pe paraclis, clopotnița, clădiri și olanele de pe alte construcții”, Oana Marinache, “Gaetan A. Burelly, arhitect și restaurator”, Editura Asociația Istoria Artei.

“Sărindar a suferit o transformare care nu numai că pocit-o pentru totdeauna, dar a fost și pricina darâmării ei: i s-a făcut un adaos care s-a înclinat”

Cum arăta Sarindarul pe la mijlocul veacului trecut ne spune Spiru Haret, într-o comunicare apărută în anul 1911 în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice: “Biserica însăși era încă, de bună seama, așa cum ieșise din mâinile lui Matei Basarab. Mai târziu, pe la 1865, a suferit o transformare care nu numai că pocit-o pentru totdeauna, dar a fost și pricina darâmării ei mult mai pe urmă. Anume, în partea dinspre intrare, i s-a făcut un adaos deasupra căruia s-au ridicat 2 turnuri înalte. Adaosul făcut bisericii, neavând nicio legatură cu vechea clădire, s-a despărțit treptat de dânsa și a început să se încline spre pământ. Negăsind cu cale să o mai repare, edilii timpului mai întâi au închis lăcășul, apoi l-au darâmat”. “Mai mulți proprietari reclamă, în aprilie 1864, băltirea apelor și inundarea curților de pe Podul Mogoașoaiei, creându-se un focar de infecție în zonă, punând paguba pe seama Sărindarului”, Oana Marinache, istoric de artă.

Pe Podul Mogoșoaiei erau chiliile murdare ale călugărilor Sărindarului și “o baltă de noroi lichid ce nu dispărea decât în aprilie sau mai”

“Pe Podul Mogoșoaiei era clopotnița bisericii, într-un turn greoi de formă pătrată. Era așezată drept în fața casei Popovici (vechiul Club Liberal) și foarte mult ieșită în stradă, care în punctul acela era îngustă detot, și nici nu avea trotuar. Turnul se ridica deasupra unei bolți rotunde care servea de intrare mănăstiririi, dar așa de joasă că era de mirare cum puteau intra în ea vechile rădvane boierești, atât de voluminoase. De-a lungul Podului Mogoșoaiei, la dreapta și la stânga porții, era un rând de clădiri mici care serviseră de locuința călugărilor. Toate acestea erau într-un hal de murdărie nemaipomenită, stropite până la streașină de noroi vechi de zeci de ani; pentru că Podul Mogoșoaiei, care până la 1868 nu știa încă ce este piatra cubică, nici nivelarea regulată, avea chiar în față bisericii o lăsătura, care în fiecare iarnă devenea o baltă de noroi lichid ce nu dispărea decât în aprilie sau mai”, Gheorghe Crutzescu, “Podul Mogoșoaiei,” Editura Meridiane, 1987.

1877. Pe pardoseala Sărindarului au îngenuncheat Marele Duce Nicolae Nicolaievici, cancelarul Prinț Gorciakov și căpetenii de cazaci

“O ultimă perioada de glorie a avut Sarindarul în anul 1877, când au reânceput rușii să-și facă slujbele în vechea biserică. Pe pardoseala ei au îngenuncheat atunci Marele Duce Nicolae Nicolaievici, cancelarul Prinț Gorciakov, ofițeri din Garda Imperială, căpetenii de cazaci. Pe la 1880, biserica începu să se năruie. Zidurile vechilor chilii, care mai erau în ființă în anul 1852, se irosisera demult. Frederic Dame scria: “Pe maidanul care înconjura biserica ciorile se așezau din zbor pe gunoaiele și pisicile moarte aruncate acolo, iar când cădea seara, cete de câini slabi și înfometați luau locul ciorilor și desavârșeau astfel serviciul de salubritate al orașului”. Gheorghe Crutzescu, “Podul Mogoșoaiei,” Editura Meridiane, 1987.

Arh. Gaetan A. Burelly despre Sărindar: “Am găsit că și dânsa este redusă la aceiași proastă stare ca mai toate celelalte vechi biserici de prin Capitală”

Un raport al arh. Gaetan A. Burelly din anul 1867 ne arată starea de atunci a Sărindarului.

“Domnule Ministru, Spre îndeplinirea coprinderii adresei Dvoastre N. 4675, respectuos viu a vă arăta că mergându la Biserica Sărindari am găsit că și dânsa este redusă la aceiași proastă stare ca mai toate celelalte vechi biserici de prin Capitală care au fost neglijate, că cu osebire încă pot declara că această biserica nu numai că are și dânsa incontestabilă trebuință de o radicală restaurațiune, dar încă reclamă a i se face multe și însemnate transformațiuni la turnurile, corniciurile, acoperămintele, etc. ca să poată fi înălțată la gradul renumelui sau, pentru că Ea se află în Centrul Capitalei, situată în facia Stradei Mogoșoaiei și care este una din primele strade ale Capitalei”, Raport, Gaetan A. Burelly (Sursa: A.N.R-A.N.I.C, fond M.A.D-Bunuri mici, dosar 728/1867). Oana Marinache, “Gaetan A. Burelly, arhitect și restaurator”, Editura Asociația Istoria Artei.

“Primăria București somează Ministerul Cultelor să niveleze terenul dinspre strada Brezoianu, care permitea băltirea apelor “

“Considerându-se însă că timpul presente este inoportun spre a se întreprinde ast-fel de costisitoare lucrări, m’amu mărginit pentru acumu a face Devisu Economicu pentru o provisorie reparație și numai pentru cât să atingu de Acoperamântu bisericii propriu zisu refăcându-se cu table noi părțile ne-reparabile, repararea părților reparabile, repararea și reînnoirea în parte a zhiaburilor și țevi, boirea cu colora roșie și uleiu tablele noi și părțile acoperamântului reparat”, Raport, Gaetan A. Burelly (Sursa: A.N.R-A.N.I.C, fond M.A.D-Bunuri mici, dosar 728/1867). Volumul “Gaetan A. Burelly, arhitect și restaurator” este un proiect al Asociatei Istoria Artei și este finanțat de Ordinul Arhitecților din România.

În anul 1882 au început să cadă bucăți din zidărie, amenințând trecătorii de pe Bulevardul Elisabeta. Într-un raport din anul 1883 se afirmă imposibilitarea reparării Sarindarului, act semnat de arh. Alexandru Orăscu, arh. Alexandru Săvulescu și Carol Enderle. În anul 1884 se obține acordul Mitropoliei și al Primăriei (reprezentată de arh. Grigore P. Cerkez) pentru darâmarea edificiului. (Sursa: A.N.R-A.N.I.C, fond M.C.I. P, dosar 304/1876, Oana Marinache).

Sărindar a fost demolată în anul 1893, spre întristatea bucureștenilor; egumenul grec a furat Icoana Făcătoare de Minuni a Maicei Precista, în valoare de 5000 de galbeni

“Colonelul Popescu Lumina spunea că mulți bătrâni, auzind că se dărâmă Sărindarul, veneau să se roage și să li se dea și lor o cărămidă, să o ducă acasă drept amintire și pavăză împotriva relelor. Papazoglu scrie că egumenul grec al bisericii a furat icoana făcătoare de minuni și a trimis-o la Patriarhia lui, la Țarigrad. Incoana de argint poleită cu aur, și care avea la cei doi umeri al Maicei Preciste două stele împodobite cu diamante mari. Se zice că prețuia cincii mii de galbeni, ceea ce la vremea aceea era o mare avere”, Gheorghe Crutzescu, “Podul Mogoșoaiei,” Editura Meridiane, 1987.

Pe locul Sărindarului s-a ridicat în anul 1896, cu prilejul vizitei Impăratului Franz Josef, o fântână monumentală, din material ușor, care a ținut câteva luni. Apoi, locul a fost cedat Ministerului de Război, care a ridicat pe el actualul Cerc Militar.

Sărindar a devenit zona nucleu a presei interbelice

“Sărindar nu mai înseamnă azi biserică, ci centrul gazetariei. Azi, în Sărindar, în fiece clipă telegraful, telefonul, aduce redactiilor știri din lumea noastră frământată și trudită. Valuri albe de hârtie vin, unul după altul, să se aștearnă sub rotative, mașinile se învârtesc cu zumzet de albine, pe stradă, camioanele grele descarcă suluri de hârtie și țigănușii așteaptă să iasă speciala, cu cerneala încă umedă. 50.000 de ziare ies zilnic Sărindar, zece vagoane de hârtie se consumă în 24 de ore, paginile imprimate într-o singură zi, puse cap la cap, ar acoperi un drum lung cât Dunărea”. Gheorghe Crutzescu, “Podul Mogoșoaiei,” Editura Meridiane, 1987. pg 171.

Cum a reușit un fulger să între pe horn, ca Moș Crăciun, și să-l atace pe Clucerul Dumitrache și pe soacra lui care-a leșinat

Ce scriau gazetele din București pe vremea când Sărindarul era mănăstire, ne arată că găina care a născut pui vii a apărut demult, demult, pe meleagurile noastre. Iată un articolul apărut la rubrica “Întâmplări din capitală”, din anul 1835: “La 4 mai, la 9 ceasuri după prânz au dat o ploaie foarte repede cu tunete și trăznete. În mahalaua Gorganilor a izbit fulgerul în casele dumnealui clucerului Dumitrache Sărățeanul, deputat în Obșteasca Adunare. Mai întâi au izbit coșul și aici intrând în casă, s-au încolăcit împrejurul olanelor sobei, de aci îndreptându-se către dumnealui clucerul, s-au șters pe lângă haine, care, fiind din mătase, n-au făcut nicio stricăciune. Dar ajungând la picioare și negăsind aci împotrivirea mătăsii l-au ars la un picior, atât că nu poate fi nicio primejdie. Fulgerul de aci s-a coborât la catul de jos, intrând în odaia soacrei acestui boier, a trecut apoi în vecinătate, în casa doamnei medelcineresei Ghica însă fără să vateme ceva. Soacra dumnealui clucerului a leșinat din cauza trăznetului. Astăzi, miercuri, asemenea a fost plaie mare la trei ceasuri după amiază”.

Ar mai fi acest anunț de mică publicitate, de pe vremea când bieții romii erau robi. Aferim! Iată: “O țigancă de casă de 18 ani este de vânzare. Calitatea ei este că știe să coasă bine, și toate lucrurile casei. Mușterii să se îndrepteze la “Cantorul de Aviz”.

Aceeași gazetă, “Cantorul de Aviz”, avea o rubrica numită “Intrări și Ieșiri din Capitală”. Un fel de dare de seama pentru marele public, pentru ce persoane importante au venit sau au plecat din București.

Iată o înștiințare din anul 1838, sub titlul “Persoanele cele însemnate ce ies din Capitală, miercuri 27 aprilie:

Excelența Sa Inspectorul Carantinelor, Nicolae Mavrus se duce la Călărași.

D-l Luigi Becaci, supus cesaro-crăesc, la Italia.

D-l Jalic, Secretarul Consulariatului Franțuzesc se duce la Cairo.

D-nii Alexie Sachelarie, Manole Gheorghiu, Gheorghe Stole, Ion Grigoriu, argintari, se duc la Zimnicea, și de acolo în Turcia.

Intră în Capitală:

Ahmed sin Suliman și Abdulah Fetah aga, turci din Rusciuk, și au tras la Hanul Gabroveni.

D-L Gheorghe Carapan vine de la Brăila și a tras la hanul Grecilor.

D-nii Spiru Nicopol și Nicolae Sakelopol, greci, vin de la Elada și au tras la han.

D-l Ion Solomon, polcovnic și cavaler, vine de la Craiova și au tras la d-l maior Banov, lângă Biserica Enei.

D-l Vortington, doftor gentilom englez și soția sa”.

Ce surse puteau să aibă jurnaliștii de la “Cantorul de Aviz” la Poliția de Frontieră, pe vremea când Sărindarul era mănăstire frumoasă și bogată pe Calea Victoriei.