Patimile bucureștenilor, nu doar în Săptămâna Mare

La început a fost o oaie care a pășit în cadru apărută de nicăieri și care rumega privind perplexă orizontul unde nu se vedea nimic. Rien, fix ca regretele lui Edith Piaf. Dacă vreți, puteți să și faceți un mic exercițiu de imaginație în care dumneavoastră sunteți orizontul, iar oaia e tot oaia și să vă priviți în ochi cu ea. Deja i-ați văzut sictirul acela specific pe chip, sictir pe care, sincer, eu îl invidiez pentru că am observat că oile îl păstrează chiar și când fug de frică. Deloc deranjată de nimicul ce-i stătea în fața ochilor, dar dornică de a împărtăși această priveliște inexistentă, prima a exclamat platonic: Beeeeeeeeee!

O a doua oaie, ceva mai fâșneață, genul acela pe care curiozitatea o roade după ce și-a dat proteza jos, considerată chiar un pic târâtură de gurile rele ale turmei, auzind chemarea primeia, a venit în grabă să vadă despre ce era vorba și, când a văzut orizontul gol goluț, așa cum îl lăsase mama lui, a zis cu încântarea specifică unei minți perverse ce se regăsește fortuit într-un moment așa impudic: Uuuuuh! H-ul e la fel de mut ca fair play-ul în campania electorală. 

Amețita grupului, Phoebe din Friends, practic, auzind strigătul primeia și sesizând, cu cel de-al treilea ochi, graba celei de-a doua, deși stătea cu spatele, a făcut un salt căpresc cu o întoarcere de 180 de grade și s-a năpustit, ca o tornadă scăpată de sub control, spre locul chemării. Vă dați seama și dumneavoastră, că, în flușturenia ei, n-a mai apucat să frâneze și s-a trezit cu clonțul în dosul oii numărul 2, pe buzele ei apărând instantaneu constatarea plină de reproș: Hai, mă, m-ai chemat să văd un c*r! Din constatare s-a auzit doar ultimul cuvânt, spontaneitatea acesteia făcând ca cea mai mare parte a ei să fi rostită când oaia 3 încă era cu buzele înfipte în lâna dorsală a oii numărul 2. 

Fâșneață numărul 2 demarase deja un fel de flirt cu orizontul, ba-i trimitea pupici direct cu buzele sau ducându-și grațios copita la bot, ba îi făcea cu ochiul, așa că a fost un pic semiluată prin surprindere când s-a trezit cu botul oii numărul 3 jucându-se de-a proctologul cu dosul ei. Cunoscând însă bine aluatul din care era făcută oaia numărul 3 s-a prins repede ce se întâmplase și a întrebat-o, așa, ca să n-o ignore: Tu ești? Din întrebarea ei s-a auzit doar ești-ul, că atunci când a rostit tu-ul era cu chipul îndreptat spre orizont și pe final de pupic.

Niciuna dintre aceste oi n-au băgat-o în seamă pe cronicara turmei, ajunsă acolo de dinainte de a începe această poveste. Ea, fiind și mai intelectuală și, așadar, mai cu nasul pe sus, și-o ardea destul de mult concentrată pe a trece neobservată, caracterul ei inobservabil ajutând-o să fie martoră la evenimente care, poate, altfel, s-ar fi ascuns de ea.

Fix cum am auzit și noi, tot așa a auzit și ea, doar că ea și-a notat tot ce a auzit cu un pix Parker. Notițele oii numărul 4 din momentul respectiv sună astfel: B U C*R EȘTI. Pe vremea respectivă nu era nevoie de steluțe, că politically coretness-ul nu păstorea pe nimeni.

Alți istorici susțin că, de fapt, toate cele 4 oi ar fi ajuns deodată în acest loc numai bun de privit orizontul, mânate de o motivație solidă. Păstorul lor era dispărut de mai multe zile, fapt care le pusese profund pe gânduri, mai ales că dispariția avusese loc la nici trei luni de la lansarea în sălile de teatru a tragediei Miorița 1. 

Pentru cei mai necitiți dintre dumneavoastră, Miorița 1 este prima dintre Miorițe, cea cu un singur cioban care pleacă să se caute în altă parte decât cea în care se află. 

De asta nici n-a fost studiată în școli, pentru că e foarte greu să-i explici unui copil de ce un om pleacă să se caute. E absurd să zici: Mă duc după mine. Miorița 2, cu 2 ciobani, a inspirat filmul Brokeback Mountain, nici asta nu e mai predabilă, așadar, după cum bine știm, cea mai popularizată a fost Miorița 3, cea cu 3 ciobani unde e vorba, la urma urmei, de o simplă crimă, copiii pot înțelege.

Mă scuzați pentru această paranteză. Ca să revin la ideea inițială, alți istorici susțin că toate cele 4 oi ar fi ajuns deodată în acest loc, strigând din toate beregățile: Bucur, ești? Bucur, ești? Căci pe păstorul lor îl chema Bucur, ce nume frumos de păstor, aș zice, mai ales că nici nu știu vreun păstor mai frumos decât bucuria. Și Bucur era. 

Aceiași istorici susțin că ciobanul Bucur suferise un fel de amnezie, ca orice om care pleacă să se caute, aș zice eu. Că niciun om care știe cine e nu mai pleacă să-și caute identitatea. Da, mă, și când oile l-au strigat, ciobanul și-a auzit numele, Bucur, Bucur, și și-a adus aminte cine e și a fugit spre ele, iar întrebarea s-a transformat în afirmație cum e și firesc. Vă dați seama ce lacrimi au curs pe îmbrățișările dintre Bucur și oile sale.  

Până și oaia cronicară s-a băgat în hora spiralată a turmei cu păstorul ei. La un moment dat, Bucur a văzut coala A4 pe care oaia 4 scrisese B U C*R EȘTI, a luat-o, a lipit-o pe un băț și a înfipt bățul în pământ declarând cu voce tare: Din acest moment, locul acesta se cheamă București. Modelul acesta de scris numele localităților cu negru pe alb s-a păstrat până în ziua de astăzi.

Sunt mai bine de 500 de ani de la acest moment al bucuriei regăsirii, dar energia oilor pierdute a rămas, iar noi, bucureștenii, încă ne căutăm păstorul și nu e patimă mai mare decât să nu știi al cui ești, decât să nu știi ce te conduce. E un proverb românesc care spune că Of all the things I’ve had and lost my mind is that I miss the most, iar Bucureștiul e un loc în care îți poți pierde ușor mintea și, odată cu ea, accesul la bucurie și la bun-simț. 

E ușor de înțeles să uiți de bun-simț când pătimești zilnic câteva ore în trafic, când pătimești pe lângă oala în care îți fierbi apa caldă, când pătimești mai mult decât trebuie prin vreo stație de autobuz pe plus 40 de grade sau pe minus 15, când prețurile la chirii urcă mult mai repede decât a urcat Isus Golgota, când ce respiri e praf, nu aer, dar hey, e ușor să fii Zen când nu ai probleme, schema e să fii Zen când ai. Așa că, ce să zic, Bucureștiul e un loc perfect pentru dezvoltarea personală, prin urmare n-ai cum să nu iubești un concept menit să te ajute să ajungi la varianta ta mai bună, mai bucuroasă. 

Pentru cei care mă urmăresc, știai că sunt plecat un pic din București. Sunt într-o zonă rurală din Franța, aerul nu că e curat, îți intră în nări și dacă nu inspiri, păsărelele ciripesc doar Dior, norii curg Chanel pe cer, apa de la robinet e Luis Vuitton, dar v-aș minți să vă spun că nu-mi lipsește Bucureștiul. 

În primul rând îmi lipsesc prietenii mei din București. Și e lucru mare să ai prieteni, mai ales că Biblia spune că Isus avea doar apostoli, nu și prieteni, asta da patimă, nu comentez. În al doilea rând îmi lipsește boxa mea superbă alături de care nu-mi aud gândurile grației volumului ei. Și, în al treilea rând, conexiunea la internet. Mi s-a terminat internetul. Dar nu-i nimic, am mai mult timp să văd că între oi și păstori nu e nicio diferență. 

Atât pentru astăzi, ne pup pe sărbători și ne doresc, din tot sufletul, să nu răstignim pe nimeni și să nu fim răstigniți de nimeni, mai ales că mulți dintre noi vom petrece mult timp cu familiile. Dar dacă, totuși, ni se întâmplă, să nu uităm că inclusiv pentru Isus crucea a fost temporară, iar bucuria eternă, iar gândul ăsta ne poate învia cu adevărat. Doamne ajută și Doamne ferește, Bucuria nu ne ocolește. Adișorul E Oaia și Păstorul.

Tot Teleșpan, mai jos:

• Motivul pentru care Oculta s-a opus candidaturii mele la Primăria Capitalei
• Primele impresii: De ce în București e mai ok decât în Franța
• CUM L-am găsit pe Dumnezeu