Parov Stelar Band, interzisă agorafobilor

Coadă la intrare, coadă la garderobă, coadă la WC-uri, coadă la intrarea în cort, coadă la bar şi coadă la coadă. Tipic românesc, nu? Singura diferenţă, de apreciat de altfel, e că totul s-a desfăşurat pe muzică bună. Asta cu toate că cei de la The Mission au demostrat încă o dată(probabil) că e o misiune imposibilă pentru ei să organizeze un eveniment în condiţii decente. A fost omor, cu alte cuvinte, şi personal am experimentat ce înseamă să mori de sete lângă bar. Nu din cauza banilor sau că nu m-am înţeles cu barmanul, ci pentru că sistemul, pe baza de jetoane, a clacat din cauza aglomeraţiei. Era aproape imposibil să ajungi să-ţi cumperi fise din colţul diametral opus barului de lângă scenă. A fost într-atât de aglomerat încât cei care au ridicat mâinile la începutului concertului au rămas în aceeaşi poziţie până la sfârşit. Au avut noroc însă de prietenii care au fost prinşi de mulţime cu braţele strânse la piept şi care le-au mai dat sa fumeze şi să bea.

Extrapolând, tramvaiul 41 dimineaţa la oră de vârf e aerisit. Singura explicatie ar fi că, în goana după bani, organizatorul a tăiat bilete în neştire la intrare. Evenimentul a fost sold-out cred că aproape cu 48 de ore înainte şi cu toate că Arenele Romane, oficial, pot înghiţi 3000 de oameni, The Mission a îngrămădit acolo o armată. N-a fost nicio diferenţă între cei care şi-au luat bilete de la intrare şi cei care şi-au procurat din timp bilete. Plus, că organizatorii au şi nu ştiu ce fel de sistem de achiziţionare de bilete prin SMS (se vorbea la coadă) ce presupune o verificare minuţioasa la intrare pe nişte liste, însa chiar nu merită publicitatea.

Una peste alta, experienţa de sâmbătă seară a demonstrat că firmele de profil din România nu fac decât să medieze o scenă autohtonă cu nişte manageri de productie şi că habar n-au de organizare. The Mission, ai auzit cumva de Sensation White/Black?