CONTRIBUTORS

Părerea mea despre Clotilde, Armand și Nicușor

Era, poate, cea mai urâtă dimineață de iulie din istoria Bucureștiului. Norii se aruncau răzbunători și negri asupra cerului, lovind răsăritul cu lanțuri făcute din sângele soarelui care își dădea duhul încercând să se cațere peste orizont. O ploaie vineție și secerătoare care curgea în linii orizontale și tăioase biciuind fiecare obraz care îndrăznea să ridice capul din pământ brăzda aerul greu ca plumbul și rece ca sufletele morților trimiși târâș în iad. Clădirile își triplau greutatea dacă le priveai și îți transformau pleopele în cărămizi care îți zgâriau ochii urlând pe globul ocular, cu limbile lor de foc, înjurături care conțineau numai “ț”, “j” și “z”. Și lacrimilor le era frică să curgă căci simpla lor apariție le-ar fi putut supune unor pedepse neimaginate și inimaginabile.

M-am oprit în fața magazinului mixt de peste drum de Argentin și am privit în vitrină sperând să găsesc acolo, ascunsă, speranța, dar deznădejdea mi-a mușcat, în schimb, fața din plin și mi-a scuipat apoi chipul pe jos, iar acesta s-a scurs aproape instantaneu printre crăpăturile unui canal din ăla pătrat care arată ca un grilaj bădăran. Mi-au rămas, totuși ochii ca să pot vedea cum femeile de pe cutiile cu vopsea de păr plângeau și făceau mătreață, eugeniile gemeau cu venele tăiate de crema cu rom, pufuleții încercau deznădăjduiți, cu mânuțele lor firave, să rupă plasticul pungilor ca să nu se sufoce, V60-ul și spirtul Mona încercau din răsputeri să se îmbrățișeze ca să se încălzească, dar eșuau și rămâneau înghețați în eterniatate unul cu brațele întinse înspre celălalt. Deasupra noastră, a tuturor, jalea și-a deschis șlițul și început să împrăștie peste tot un acid în care se zvârcoleau, înainte de moarte, liniștea, lumina și rugăciunea. La un moment dat mi s-a părut chiar că am văzut rămășițele pieilor încârligate ale Patriarhului Daniel și ale Anei Blandiana scurgându-se în aceeași gură de canal în care mi se scursese și mie chipul, ca o metaforă a trecutului care călătorise în prezent ca să ucidă viitorul, religia și poezia.

Mi-am închis ochii de cărămidă strivindu-mi astfel și ultima lacrimă care a început să plângă cu solzi de lostrițe care dansau hora bucuriei, calcându-mi ochii în picioare și transformându-i în țărână. Am simțit atunci cum ceva mă atinge pe genunchi. Mi-am făcut curaj și am deschis ochii și am văzut o bătrânică foarte mică, pe la vreo 60 de centimetri, care îmi lingea rotula ca să îmi atragă atenția. Purtam o pereche de pantaloni scurți gri, de la H&M, pe care mi-i cumpărasem pentru Asia Express, dar nu-i purtasem niciodată acolo pentru că erau prea groși. Acum îmi păreau făcuți din viermi știrbi care îmi lingeau până la sânge pielea de pe coapse. India îmi părea atunci o amintire care îmi mângâia speranța pusă întru veșnicie într-un sicriu albastru deschis, bleo adică, și scorojit, aruncat peste o ggrămadă de gunoi, cu iubirea, adormită pe veci și ea, lângă maldărul de gunoi, într-un portbagaj de Dacia 1300.

Bătrânica avea o pungă din aia uzată, dar pe care se mai întrezărea printul de Kent castelat, din 1994, și căuta ceva în ea cu o mânuță atât de mică încât părea să nu ajungă la nimic, niciodată. Scoase, totuși, ceva din pungă și mi-l întinse.

– Uite, mamă, ca să nu stai, așa fără chip.

Era un chip, într-adevăr. L-am luat și mi l-am pus pe față, iar când m-am privit în vitrina magazinului am realizat că eram leit Elena Ceaușescu. “Calul de dar nu se caută de dinți.”, mi-am zis, iar vorbele spuse în gând îmi secerară dinții, vreo zece dintre ei cazând pe asfalt. Bătrânica îi luă și și-i puse în gură.

– Nu vrei să știi, mamă, ce poftă îmi era de șorici! Să-ți dea Dumnezeu sănătate!

– Și dumitale, maică, pentru chip, îi zisei stlcit, printre gingii. Cum vă cheamă?

– Clotilde, îmi răspunse ea și o rupse la fugă distrată, încercând să prindă un tampon OB folosit pe care o mână invizibilă îl trăgea înspre bulevard.

Îmi plac oamenii care îți oferă ceva, fără să le ceri, doar văzându-te că ai nevoie. Cred că am adormit în picioare preț de câteva secunde, dar am fost trezit de o voce ascuțită care mi-a străpuns timpanele din care a curs instantaneu ultima picătură de sânge nevaccinat care îmi rămăsese în trup. 

– Mamaie! Ai văzut-o pe bunica? Mică așa, cu mânuță! Eu sunt Armand. Mă prezint că n-am voie să vorbesc cu străini și acum ne cunoaștem.

Nu mai știam nici cum mă cheamă…

– Alo, mamaie! Ai văzut-o sau nu?

– Da. S-a dus înspre bulevard.

– Mă duc după ea, că de la bătrâni învățăm cel mai bine. Și eu mai am lecții de învățat. Săru’măna, mamaie. Nu mai stați aici singură la geam. Stați și dumneavoastră de vorbă cu cineva.

Armand a fugit în direcția indicată și atunci am văzut că nu avea decât un picior, dar sărea în el foarte rapid. Îmi plac oamenii care respectă bătrânii. Am vrut să îi spun asta, dar un bărbat m-a trântit la pâmânt când a trecut în fugă pe lângă mine, urmat de soția de sa.

– Nic, ușor! L-ai dat pe doamna jos!, a strigat soția după el.

– Scuze!, a zis bărbatul, fugind mai departe.

Îmi plac oamenii care își cer scuze. Soția s-a aplecat și m-a apucat de braț.

– Haideți să vă ajut să vă ridicați.

– Nu, mulțumesc. Mai stau puțin aici. Oricum, cel mai bine te ridici singur. Dar și singur te ridici mai bine când știi că cineva vrea să te ajute.

Înainte să adorm pe asfalt, am văzut, în apa ploii, curcubeul. Și am știut că, pe undeva, mai e lumină.

Așa se simte, doamnelor și domnilor, mahmureala după 40 de ani. Și, când ești atât de mahmur, nu mai ai nicio părere în afară de: Ce bine mi-ar părea să mă calce trenul. Pup. Doamne ajută. Adi.

Notă de final: Pentru mine ficțiunea nu e pamflet.

Nota B365.ro: Înainte sau după mahmureală, ba chiar și în toiul ei, Teleșpan e încântare. Dovezi, ca de obicei, mai jos:


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button