Parcul din București răsărit pe o groapă de gunoi. Povestea Parcului Tineretului

Deși este unul dintre cele mai „tinere” parcuri din Capitală, Parcul Tineretului este al treilea cel mai mare parc din oraș, și a adunat de-a lungul anilor o mulțime de povești și mituri. Prin urmare, vă prezentăm povestea Parcului Tineretului.

În prezent o oază de spațiu verde, care găzduiește zi de zi sute de bucureșteni care vin aici să se plimbe sau să facă sport, locul unde se află Parcul Tineretului are însă un istoric cel puțin neașteptat, parcul fiind amenajat pe ce a fost odată cunoscut sub „Valea Plângerii”.

„Cocioc” sau „Valea Plângerii”, între legendă și adevăr

Spațiul unde a apărut Parcul Tineretului are în spate o poveste învăluită în mister. Este vorba despre „Valea Plângerii” sau „Cocioc”, după cum o botezaseră localnicii.

Potrivit legendelor, în urmă cu multe secole aici se afla un sat mic la marginea căruia se afla o mănăstire. Într-o noapte, pământul s-ar fi cutremurat puternic și s-ar fi crăpat, înghițind la propriu sătucul și mănăstirea. Zona ar fi fost mai apoi acoperită de apă, provenită din Dâmbovița în urma inundațiilor, care a devenit încet-încet o mlaștină în toată regula (de unde și denumirea de „Cocioc”). În unele nopți cu lună plină, unii oameni ai vremii susțineau că apa se limpezea brusc iar turla bisericii satului putea fi văzută, iar liniștea era tulburată de glasurile celor care odinioară și-ar fi făcut veacul în casele acoperite de pământ, motiv pentru care zona a fost botezată „Valea Plângerii”.

Mlaștina dintre mahalaua Cărămidarii de Jos și dealul Șerban Vodă ar fi apărut însă cel mai probabil în urma inundațiilor dese provocate de Dâmbovița, care ieșea aproape an de an din matcă. Fiind o zonă joasă, aici s-ar fi adunat apa și s-ar fi format o mlaștină în toată regula, cu stuf ce atingea înălțimi de 4-5 metri.

„Cociocul” se scurgea printr-o gârlă mică aflată în zona fostului abator înapoi în Dâmbovița, astfel că la începutul secolului XX acesta a secat. Prin urmare, zona a devenit încet-încet groapă de gunoi. Priveliștea era dezolantă: mormanele de gunoaie, care mai de care mai scârboase – de la deșeuri menajere la carcase de animale – erau scotocite deopotrivă de locuitorii săraci din zonă și de câinii înfometați.

Pârtia mai puțin știută din București

Autoritățile locale au avut planuri noi pentru „Valea Plângerii” începând cu iarna anului 1933. Groapa de gunoi a fost netezită iar aici au fost amenajate trei pârtii, care formau o mică „stațiune” chiar în București. Trebuie precizat faptul că iernile erau mult mai generoase față de prezent, iar zăpada se așternea în strat gros și zăbovea câteva luni bune, până spre dezghețul dinspre februarie-martie. Cele trei pârtii, una pentru începători, una pentru schiorii de nivel mediu și una pentru amatorii de săniuș puteau fi accesate de pe lângă cimitirul Bellu iar intrarea era gratuită. Ba mai mult, pârtiile erau atât de populare încât erau ținute deschise până seara târziu, fiind iluminate cu instalații de nocturnă.

Povestea conacului părăsit de la intrarea în Orășelul Copiilor

Sus, pe platoul de deasupra lacului din parc, aflat lângă intrarea în Orășelul Copiilor se găsește un conac aflat în prezent în paragină. Clădirea, cu două turnulețe, are un aspect de clădire bântuită în prezent, din cauza geamurilor sparte, a pereților crăpați și a tavanului care s-a prăbușit.

Deși se spune că aici ar fi fost casa parohială a preotului bisericii Cărămidarii de Jos sau o bibliotecă, conacul ar fi aparținut înstăritei familii Charlea, și a fost inclus în parc.

S-a dorit amenajarea unui parc încă de acum aproape 9 decenii

Primele intenții pentru amenajarea unui parc au apărut în anul 1935, când municipalitatea a propus amenajarea unui „pâlc de verdeață” din „terenurile comunale și cele particulare dintre calea Șerban Vodă, calea Văcărești, șos. Olteniței, cuprinzând Valea Plângerii, dealul Piscului și al Văcăreștilor” în Planul Director de Sistematizare al Bucureștiului.

Războiul a dat peste cap planurile, astfel că Valea Plângerii a fost concesionată Uzinelor Comunale București și a fost folosită drept groapă de gunoi timp de 25 de ani.

Astfel, amenajarea parcului a început abia în perioada regimului comunist, din anul 1965. Denumit inițial Bucur-Parc, Parcul Tineretului avea să fie proiectat de arhitectul Valentin Donose, deși la început proiectul îi fusese încredințat lui Gheorghe Neagu. În ziarele vremii proiectul era preaslăvit și conținea o serie de lucruri care nu au devenit realitate: un Montagne-Russe, pavilioane de tir, o pistă cu mașinuțe cu tematică de safari, ringuri de dans și… două „mameloane”(dealuri) aflate între buclele lacului, unul acoperit cu vegetație tropicală, celălalt cu vegetație alpină.

Lucrările au durat nouă ani, timp în care fosta groapă de gunoi a fost secată, drenată și nivelată, deoarece existau diferențe și de 16 metri. De asemenea, pentru realizarea unui parc în jurul lacului Tineretului a fost necesară modelarea întregului teren din jur. Lacul, cu o suprafață de 13 hectare, care se alimentează direct din pânza freatică, a fost betonat pe țărmuri și pregătit pentru activități de agrement precum plimbările cu barca sau cu hidrobicicleta.

Trebuie precizat faptul că amenajarea de bază a fost realizată de elevi și studenți care erau chemați la „munca patriotică”, și a durat doar 8 luni. La marginea parcului a fost ridicată Sala Polivalentă, denumită la acea vreme „Palatul Sporturilor și Culturii”, tot în anul 1974.

Câțiva ani mai târziu a fost amenajat Orășelul Copiilor, în continuarea parcului, și a fost construit Palatul Național al Copiilor (fost Palat al Pionierilor și Șoimilor Patriei).

De atunci, parcul a mai suferit o serie de modernizări și înfrumusețări, însă forma sa a rămas în mare măsură aceeași.

Nu în ultimul rând, pe colina dinspre liceul Gheorghe Șincai se află Crematoriul „Cenușa”, o clădire cu un trecut îndelungat și învăluit în mister, care a ajuns însă în paragină și despre care vă invităm să citiți mai multe aici.