Pane e Vino sau Cum ajunge un restaurant de cartier să fie mai plin decât unul din Centrul Vechi

de:
18 nov. 2015
25 Afișari
Pane e Vino sau Cum ajunge un restaurant de cartier să fie mai plin decât unul din Centrul Vechi

Merg destul de des în restaurante de cartier, ascunse de nebunia din centru şi am avut, de cele mai multe ori, surprize plăcute în ceea ce priveşte mâncarea. La Smart’s, de pildă, au cele mai bune penne al forno din oraş (asta nu-i subiectiv, le-am testat mai peste tot), la Peter’s Kitchen burgerul lui Peter bate burgeri de la restaurante cu specific din Bucureşti (o fi combinaţia cu dovlecel murat, de care nu s-au prins toţi că merge). Şi Belli Siciliani impresionează printr-o pizza ca la mama ei. Toate sunt restaurante de cartier, toate au chelneri simpatici.

Dar toate trei (şi probabil multe alte restaurante de cartier) au multe mese goale. La Pane e Vino s-a întâmplat de câteva ori să închidă rezervările de dimineaţă pentru ziua în curs. Să nu găsesc masă liberă dacă vin spontan s-a întâmplat de mai multe ori. Bănuiesc că au şi profit pe măsură, că acum o lună au decis să închidă restaurantul duminică.

Fidelizarea clienţilor nu se face aici prin mâncare- deşi eu am făcut o slăbiciune pentru broccoli lor cu gorgonzolla şi pizza cu rucola şi telemea. În ceea ce priveşte pastele şi puiul, n-am fost neapărat impresionată, dar sunt multe feluri surprinzător de bine făcute. Cele din meniul zilei sunt mereu impecabile, foccacia e exact cum ar trebui să fie, iar lista de vinuri e mult mai lungă decât la restaurantele de cartier testate până acum.

Daaaar, din ce-am observat din „documentarea pe teren” şi din review-urile de pe TripAdvisor (unde e pe locul 55 din 1202 la categoria „Restaurante din Bucureşti”), motivul pentru care lumea se întoarce cu plăcere aici e atitudinea personalului, în frunte cu patronul şi în special cu şefa de sală, pe care o vom numi mai departe Cea-mai-drăgălaşă-femeie-din lume. În afară de Cea-mai-drăgălaşă-femeie-din-lume, personalul se schimbă destul de des, ceea ce probabil nu-i un semn prea bun, dar toţi care lucrează acolo te întâmpină cu un ditamai zâmbetul pe buze când ajungi, sunt atenţi la orice ai putea avea nevoie şi la plecare îţi mulţumesc aşa frumos c-ai venit încât nu-ţi mai vine să pleci.

Pe lângă amabilitatea asta care clar face parte din fişa postului, se remarcă şi printr-o grijă deosebită faţă de clienţii fideli. La un moment dat, aveau la meniul zilei un desert special care l-a cucerit pe tovăraşul-meu-de-Pane-e-Vino. A mai întrebat de două ori de el când am mai mers acolo, i s-a spus frumos şi cu scuze politicoase că era doar în meniul zilei respective şi nu-l mai au, dar, a treia oară când l-a cerut şi chelneriţa de la masa noastră i-a spus că nu îl au, Cea-mai-drăgălaşă-femeie-din-lume a apărut după câteva minute cu desertul-minune, făcut special pentru client.  Oi fi mai sensibilă la chelneri politicoşi, de femeia-balaur de la Trattoria Buongiorno n-am uitat nici acum, dar asta e genul de atitudine care te face să te întorci într-un local.

Te câştigă şi prin faptul că patronul e la fel de atent la clienţi cum sunt angajaţii şi-şi cere scuze personal când la masa de lângă sunt copii care fac gălăgie, şi printr-un pahar de vin oferit din partea casei, dar mai ales prin atitudinea primitoare cu care îşi aşteaptă fiecare client. 

Am unele restaurante la care merg strict pentru un anume fel de mâncare, testat şi apreciat. Am unele la care merg pentru că-s aproape de muncă. Ei, aici merg când vreau să am o seară frumoasă, care include şi mâncare bună, şi atmosferă bună. A, şi când vreau să mă holbez la candelabrul simpatic făcut din furculiţe.

Cookies