Palatul Suțu, clădirea impunătoare din centrul Bucureștiului unde se organizau cele mai râvnite baluri. Și povestea sa extraordinară | Partea 1

În Bucureștiul de pe la 1800, fiecare construia cum voia și cum putea. De obicei, mai modest și mai aproape de sol, adică pe-atunci nu prea existau clădiri cu multe etaje în București. Desigur, în Capitală existau și familii înstărite și foarte înstărite, astfel că o vilă impunătoare și o casă mai mult încropită aveau toate șansele să se înalțe pe aceeași străduță, vizavi una de cealaltă. Acea perioadă ne-a lăsat drept amintire câteva case alese, care dăinuie și azi în București și fermecă locuitorii cu parfumul unor vremuri demult apuse. Una dintre aceste clădiri este Palatul Suțu, un palat în adevăratul sens al cuvântului, cu o poveste pe măsură.

Acum aproape 200 de ani, Bucureștiul nu arăta nici pe departe ca orașul în care trăim astăzi. Grădini cu pomi fructiferi și vițe de vie înconjurau capitala, casele deveneau din ce în ce mai dărăpănate și neîngrijite, iar vilele și palatele care-ți furau ochii erau prezente doar în centrul Capitalei. Astfel, „fibra” Bucureștiului era un amestec haotic de opulență, lipsuri, rural și urban, ceva care părea total normal localnicilor dar care îi făcea pe străinii obișnuiți cu capitalele occidentale să se scarpine-n cap. Unde mai pui că orașul era plin de noroi în zilele ploioase și de praf în zilele uscate, fapt care a câștigat Capitalei renumele de „Beau qui reste” (noroiul care rămâne).

Povestea Palatului Suțu. Începuturile

Haosul armonios din centru este dat peste cap începând cu anul 1833, când postelniciul Costache Grigore Suțu a cumpărat o parcelă vizavi de locul unde se afla Turnul Colței, grav avariat de „Marele Cutremur” din 1802. Pe acel teren se aflau, potrivit Historia, ruina fostei clădiri ridicate dar și ale unui atelier de olărit ce fusese ridicat pe la 1600.

Postelnicul Suțu, inspirat de trendurile arhitecturale ce erau populare din Occident, voia să contribuie direct la „schimbarea la față” a centrului Bucureștiului și la evoluția sa sănătoasă, după modelul capitalelor europene. Așa se face că a lucrat cu arhitecții Johann Veit și Konrad Schwink pentru a pune cap la cap un proiect cu aer regal, ce îmbina elemente din mai multe stiluri, printre care și stilul gotic, fapt care a făcut din Palatul Suțu prima clădire din Țara Românească ce a inclus elemente arhitecturale ale curentului romantic.

Construcția Palatului Suțu a durat puțin peste un an, însă a fost un proces anevoios. Costache Suțu a depus plângere la Primăria Capitalei deoarece arhitecții ar fi realizat o boltă ce risca să se surpe, iar sobele executate nu erau conform celor din planurile casei. În 1862, palatul a fost supus unor lucrări de modernizare ample la interior, fiind adăugată o scară de mari dimensiuni cu două brațe, o oglindă de Murano și mai multe decorațiuni interioare.

Costache Șuțu a fost căsătorit de la 17 ani cu Ruxandra Racoviță, cea de la care a primit în zestre terenul pe care a ridicat palatul ce-i poartă numele. În 1875, postelnicul Suțu moare, iar palatul ajunge în grija singurului său fiu legitim, Grigore Suțu

Grigore și Irina Suțu se dedică trup și suflet Palatului Suțu

Grigore Suțu se căsătorește cu fata celebrului bancher Ștefan Hagi-Mosco, Irina, și formează împreună un cuplu fin, cu gusturi bune, ochi pentru frumos și o pasiune deosebită pentru lumea artelor și a istoriei. Dispunând și de bani, cei doi au reușit să aducă Palatul Suțu pe culmile frumuseții: palatul era iubit de lumea bună din București pentru frumusețea aparte și pentru evenimentele care erau ținute aici. De la baluri la serate, caracterizate de lux și finețe, la care participau doar oameni aleși cu grijă pe criterii ce țineau de poziția socială. Astfel, aproape tot Bucureștiul râvnea la serile de la Palatul Suțu, la eleganța și la frumusețea palatului, a evenimentelor și a grădinii sale. Cuplul format de Grigore și Irina dar și reședința lor deveniseră încet, dar sigur, un pol incontestabil în lumea bună a Bucureștilor.

Singurele baluri care concurau cu cele de la Palatul Suțu erau cele organizate de Elena Oteteleșanu, unde deși balurile și sindrofiile erau la fel de frumoase, le lipsea finețea și eleganța maximă de la Suțu, asta poate si pentru că doamna Oteteleșanu primea oaspeți care nu erau aleși pe criterii atât de stricte.

Nu oricine putea să intre în saloanele palatului, astfel că lumea de rând se mulțumea doar cu spectacolul de afară, care nu era puțin lucru: clădirea era iluminată cu lămpi pe gaz noaptea și oamenii veneau să privească trăsurile ce aduceau lumea bună la baluri. Unde mai pui că grădina din jur era un parc în toată regula, cu vegetație din belșug și păsări aduse din diferite colțuri ale lumii.

Cine reușea să intre, era fermecat de superbele interioare ale palatului, cu ale sale lămpi, candelabre și policandre, care luminau puternic încăperile și saloanele de oaspeți. Cele două săli de bal – „salonul roșu” și „salonul galben” se aflau la etaj, și dispuneau de balcoane de mari dimensiuni pentru invitați. Numele acestora provenea de la culoarea tapițeriei de pe pereți, care era acompaniată de oglinzile imense, făcute special pe comandă. Lumea bună reunită de sindrofilii și de baluri servea bunătăți aduse din Constantinopol, însă toate anunțurile, evenimentele și chiar comediile ținute la palat se purtau în limba franceză, limba cea mai populară la acea vreme.