Lângă termenul „boierie”, DEX-ul ar trebui să pună fotografia restaurantului Zexe Blanc.
Dacă tot îl duc pe fiu-miu în parcul Grădina Icoanei, am zis că e cazul să pășesc și eu pentru prima oară în viață într-un Zexe. Da, da, știu. Ce fel de mâncău sunt eu dacă n-am fost într-un Zexe, nu-i așa?
Așadar și pe dincolo, pașii m-au purtat direct în Piața Gheorghe Cantacuzino, la numărul 6, la Zexe Blanc, un restaurant amenajat într-o veritabilă bijuterie arhitecturală: fosta reședință a ilustrului arhitect elvețian Louis Pierre Blanc, ridicată de domnia sa pe la 1888.
O casă superbă, impunătoare, a cărei arhitectură cu siguranță e material de studiu la facultățile de profil. Tavane înalte și saloane somptuoase, forme fluide și bun gust la tot pasul. Totul restaurat cu simțul răspunderii. Terasa este generoasă, plină de flori și primitoare, dar nu e chiar vremea pentru ea. Acum înțeleg de ce am prins cu greu o masă pentru prânz, ce-i drept în weekend, și doar pentru două ore. Nu vii doar să mănânci, vii să te bucuri de casă, de atmosferă. Zexe Blanc e genul de restaurant pe care îl alegi atunci când vrei să o scoți la masă pe bunică-ta sau pe maică-ta și vrei să o impresionezi cu arhitectura locului, nu neapărat cu preparatele.


Am ajuns la Zexe Blanc pregătit pentru un ospăț cu ștaif. Spațiul e grandios, generos și respiră istorie prin toți porții, combinând eleganța franțuzească cu mirosul familiar de mâncare românească. Miroase a mâncare de la bunica, doar că nu mai sunt într-un bordei de vară din Piatra Șoimului, ci în casa unor boieri de genul celor la care bunică-miu a fost argat până după prima tinerețe. La masa alăturată tocmai s-a adus un platou de măduvă de vită. Arată spectaculos.
Înăuntru roiește o armată de ospătari, băieți și fete. Atât de mulți încât ești întrebat de 3-4 ori aceeași chestie, lucrurile se mișcă cu o viteză amețitoare și asta m-a cam zăpăcit. M-am simțit puțin ușuit. Doar puțin. „Hai, hai, lingură după lingură, că-n două ore tre’ să pleci”. Dincolo de ospătarii grăbiți, consider că două ore sunt suficiente pentru un prânz, dacă nu vrei să te-ntinzi la șpriț.
Mă rog, o parte din expertiza mea culinară vine direct din boxă. Sau, mai bine zis, din zecile de boxe pe care le-am colindat și sutele de borcane de zacuscă, murături, compoturi, budane cu moare de varză și alte nestemate ascunse prin subsolurile anilor ’90 și 2000 din care am mâncat, gustat, uneori băut cot la cot cu drojdierii de pe scară.
De pildă, în copilărie, credeam că scopul meu principal în viață e să cobor în boxă (care nu era iluminată, evident) și să aduc murături reci în casă într-un lighean, eu stând la etajul 4. Al doilea scop era să duc gunoiul, iar al treilea să schimb canalul de pe TVR 1 pe TVR 2. Asta așa, ca să fim pe aceeași frecvență la capitolul gastronomie subterană. Ș-apăi, să fiu eu sănătos câtă mâncare românească a trecut prin mine…

Meniul este stufos, cinstit și aduce pe masă toate preparatele românești consacrate, plus câteva rețete boierești într-o scenă cu adevărat magică. Plaja de prețuri reflectă fără îndoială blazonul zonei și al locației. Meniul complet îl găsești online, aici.

Ce zice meniul: adusă de nobilii maghiari din Imperiu și împământenită pe întreg teritoriul Transilvaniei. Greu de găsit pe listele restaurantelor datorită procesului de fabricație extrem de complex.
Un lucru deosebește Zexe de alte localuri: păstrează în meniu rețete boierești vechi, cum e această supă de coadă de bou pe care n-am mai văzut-o nicăieri.
Trecând peste bolul de supă mult prea mic pentru atâta bunătate, gustul este pur și simplu divin!
Carnea aia plină de colagen dă o aromă și o textură fabuloasă supei. Fideaua de casă e și ea ce trebuie, iar gustul cărnii e ceva aparte. Dacă iei furculița și tragi ușor în sus, dai de bucățele mici de carne de bou, cât degetul, fragedă, moale, de ți se topește în gură. Nota: 9/10. Îi trebuie o farfurie mai largă, mai îndemânoasă.



Ce zice meniul: zacuscă înnobilată de ciuperca la mare modă acum, sub porecla de Funghi Porcini, de nu mai știe omu’ ce bagă în gură când intră în pitarie.
Am luat-o pentru că mi-era o poftă nebună de ghebe și cumva mă așteptam, nu știu de ce, să găsesc ghebe în meniu. Mai exact, niște ghebe cu usturoi trase rapid în tigaie, cu pătrunjel și o mămăligă țapănă lângă.
N-a fost să fie, așa că am optat pentru hribi. Acum, să nu-mi fie cu bănat: reperul meu în materie de zacuscă nu e mama și nici bunica, ci unchiul Doru de la Săvinești (județul Neamț), dimpreună cu jumătatea dânsului, doamna Flori. Zacusca din boxa lor e tezaur național, aur curat, din ghebe culese de prin pădurile nemțene.
Așa că, gustând zacusca asta de la Zexe, am găsit-o searbădă, aproape uscată și fără mare personalitate. O zacuscă de duzină. Nota: 5/10 (așa, cu indulgență)


Ce zice meniul: rețetă muntenească cu ciuperci nobile, servită cu mămăliguță pripită.
Aici, aș puncta faptul că restaurantele tip „împinge tava” din Pipera oferă o calitate simțitor mai ridicată. Tocănița preparată de bucătăresele din Pipera, alea cu brațele cât piciorul meu, dă clasă acestei variante de la Zexe. O tocăniță absolut banală. Banală în ce sens? Obișnuită, fără vreo explozie de gust, foarte „safe”, cum se zice la corporație. Clasic românesc și atât. Dar clasicul acela mediocru. Nota: 6/10



Ce zice meniul: după cum alegeți, la pergament, în pesmet sau măcelăresc.
Creierul de vițel este alegerea mea numărul 1 de fiecare dată când îl zăresc prin meniuri. Îmi place pane, îmi place măcelăresc… creier să fie! Iar cel de la Zexe e fix ce trebuie: fin, gustos, cu o crustă pane gătită impecabil. Cu lămâie din plin stoarsă deasupra și nițică sare, mi-a făcut ziua direct mai bună. În loc de cartofi sau alte nebunii, l-am combinat cu o salată de varză. Nota: 9/10

Corecte. Din nou, un clasic românesc. Salata de varză e sărată cât trebuie, cu puțin mărar. Apoi, sfecla roșie rondele cu hrean ras… ah, așa cum zic mereu, asta e cea mai frumoasă poveste de dragoste din gastronomie! Sfecla roșie și hreanul sunt pur și simplu făcuți unul pentru celălalt. Hreanul e ras de ei în casă, se simte din plin: e tare, e puternic și ți-o dă la țeastă exact cum te aștepți. E WASABIIII mioritic! Nota: 8/10 pentru salate. Pâinicile par făcute din aluat înghețat, calitate Mega. Sper să nu mă înșel. Mediocre. 5/10.

(Toate aceste lucruri trebuie analizate totuși și prin prisma prețurilor, că nu-i chiar de ici, de colo să scoți din buzunar aproape 70 de lei pe o porție de creier sau peste 60 de lei pe o tocăniță de ciuperci.)
Nu puteam pleca fără să testez și partea dulce.
Ce zice meniul: desert special creat de cofetarii Casei Capșa în onoarea marelui compozitor, cu bază de Joffre, blat dens de cacao însiropat cu Grand Marnier și bucăți de portocală confiată.
Blatul e extrem de dens, alcoolul din Grand Marnier se simte fin, iar bucățile de portocală confiată taie perfect greutatea ciocolatei și acționează ca mici bombițe cu explozie citrică. Dacă ești fan ciocolată, e o alegere ok.
E boieresc, e fix ce trebuie după un creier pane. Nota: 7,5/10

Ce zice meniul: prăjitură cu biscuiți, vișine, magiun, stafide, nuci coapte și cacao.
Să ne înțelegem: e un salam de biscuiți cu facultatea făcută peste hotare. La bază sunt ingrediente simple, de post, dar combinația dintre aciditatea vișinelor, nucile bine coapte și magiun o face surprinzător de moale și gustoasă. Nu e deloc înecăcioasă, cum se mai întâmplă în cazul salamurilor de biscuiți.
O alegere cinstită, fie de post sau doar pentru că ești fan salam de biscuiți. Nota: 8/10 Peste George Enescu din punctul meu de vedere, deși una-i una, alta-i alta.

Total Zexe Blanc: 339 lei
O să mai mănânc pentru tine aici? Da.
Să ne fie de bine. Am mâncat și azi pentru tine.