CONTRIBUTORS

Orele când poți fura Bucureștiul cu totul. Bucureștiul post-Revelion

Când ultimul petrecăreț a mers la culcare? Când cheflii rămân agățați de înc-un pahar de vorbă și vin? Nu știu, dar după ora 8,39, pe 1 ianuarie, încep parte din orele mele preferate în București. E 1 ianuarie și ies pe străzi aiurea cu preaplinul din stomac și copleșit de golul din București. Nu-i ușor. Oricât de simplu este să te împachetezi, mahmurești în continuare și oricât de cald este afară, ți-e frig pentru că nu știi ce te așteaptă. Este Bucureștiul post Revelion, post chef general, postapocaliptic.

Încă sunt în urechi cu zgomotul nopții celei mari, a numărătorii inverse de la cumpăna anului

Și văd tăcerea străzilor. E carnală tăcerea asta. Mi-aș înfige colții în tăcerea asta. Dar mi-e scârbă de mâncare. Obișnuit cu mulțimea, nu-i niciun ochi pe stradă. Nicio pisică, stăpâna orașului București. Niciun șobolan, imperatorul de temut al Bucureștiului. Niciun gândac, regele umed al tăcerii mormântale. Nimic, doar tu. Și mă simt / te simți parcă urmărit de toți aceștia care-ți fac loc fără să știe, să iei orașul în primire. Dar unul nu știe de tine, nimeni nu se sinchisește de tine. Dar eu în singurătatea asta simt prezențele. Pentru că în orice astfel de metropolă, prezentul, clipa lui tăcută de după revelion nu se aude, nu se vede, nu există. Asfaltul, trotuarul, iarba, copacul, gardul, betonul sunt așa de doborâte, amprentate de om, încât astfel de momente trec stafie. Orele în care el omul, el pisica, el gândacul nu pășește, nu glăsuiește, nu se vede, trec nevăzute. Și ca-n filmele cu stigmate, liniștea nu-i firească, nu-i percepută.

Citesc ici colo maldăre de gunoaie ale sărbătorilor care au fost

Uite pachete golite de conținut, uite poleieli, uite vulcani care au scos lava lor pocnitoare, uite sticle destupate. Citesc apoi golul acesta al orașului într-o singură stradă pe unde merg. Și mi se pare că știu tot Bucureștiul. Ce-o fi? Nimicuri sunt. E totul la fel. Aha, e al meu. Nu-mi trebuie să merg mai mult, mai repede. Știu Bucureștiul tot. Și e al meu. Sunt parte a unei iluzii nemaiîntâlnite peste an. Cumințirea Bucureștiului după ce a dat tot ce putea el mai bine. Istovirea Bucureștiului după nebunele promisiuni de după ora Zero. Oboseala fără precedent de după sacii de promisiuni, tonele de speranțe de la ora Zero. Apocalipsa de după începutul Lumii. Infernul de după Paradis. Care om, cât de sărac ar fi n-a fost bogat în speranțe, în promisiuni la auzul șampaniei fumegânde. Și, uite, orașul călcat doar de mine, în care eu sunt cuceritor și stăpân.

Doar eu știu totul pentru că-s treaz la 8,39, pe 1 ianuarie

Am dormit un pic peste noapte, dar alcoolul mă trezește și-mi copleșește mintea. Nu pot să dorm, mă doare trupul de nesomn, dar nu-l pot duce la culcare. Sunt ca un moroi. Încă neterminat, încă parte a lumii de vedenii de dincolo. Nu pot dormi, alcoolul mă răscolește, mă-ntreb ce prostii am spus, ce glume al făcut, ce n-am făcut mai ales mă doboară. Merg prin București și mă ia cu închipuire, mă roade lipsa de amintire. Nu-mi aduc aminte de promisiuni, de glume și asta e rău. Nici nu mai pot băga alcool în mine ca s-o iau de la capăt. Stau într-o vegetare imbecilă, de amnezie. Și tot ce e e ceva, cum s-o numesc. Răcoarea răului ce l-am făcut de Revelion? Căldura nesiguranței? Nevoia unei nesimțiri? Toate le duc cu mine pe străzile Bucureștiului de 1 ianuarie. Și mă cred cuceritor. Și Bucureștiul pentru o oră, o oră și câteva minute e doar pentru mine. Și mă sperie că nu întâlnesc niciun om, și mă sperie că nu-mi pot găsi refugiu în vreo băutură, în vreun ochi de om sau pisică.

First we take Manhattan than we take Bucuresti. Da. A început un nou an. Ce-o fi? Ce m-o aștepta? 

Nota B365.ro: N-are rost să mai zicem noi despre Eugen, mai bine mai citim Eugen:


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button