Orașul „nesfârșit de urât”, cu miros de ladă de gunoi, străzi pline de „ciulama specială” și oameni năclăiți. Bucureștiul interbelic: războaie cu noroaie și mizerie | FOTO

Bucureștiul și inundațiile erau o combinație greu de separat în urmă cu un secol. În prezent, străzile Capitalei se mai inundă doar după o ploaie torențială și când canalizarea dă pe afară, în perioada interbelică însă nu era de joacă deloc cu inundațiile care își făceau de cap atât pe străzile pietruite și asfaltate din centru, cât și în mocirla de la periferie. Dacă vreți să aflați care cartier era „Veneția” Bucureștiului sau cât de populari erau șoșonii și galoșii în interbelic, vă invităm să citiți rândurile următoare.

București sau… „beau qui reste”? La începutul secolului trecut, Capitala căpătase printre călători acest nume care se traduce în „noroiul care rămâne”. De ce? E lesne de înțeles, Bucureștiul era un oraș murdar, cu drumuri proaste și noroioase, și asta se datora în mare măsură inundațiilor care loveau orașul și deranjau atât familiile sărace din periferii cât și „high class”-ul.

Dezghețul aducea Bucureștiul interbelic la „starea de mlaștină originară”

Noroaiele și mizeria erau prezente aproape in fiecare anotimp: primăvara din cauza dezghețului, vara din cauza ploilor torențiale, toamna, din nou, din cauza ploilor iar iarna, zăpada se amesteca cu mocirla și făcea o mâzgă maro care acoperea o bună parte din oraș. În lunile calde, noroiul se usca și se transforma în colbul care făcea ulițele irespirabile când pe acolo treceau căruțe, tramvaie sau autobuze. În acest sens, Paul Morand, prozatorul francez care a fost ambasadorul Franței la București, a descris în 1935 situația din Capitală la momentul topirii zăpezilor: „Dezgheț. La margine de București se revine la starea de mlaștină originară. Adesea însă, un ultim îngheț o întărește pe neașteptate; atunci, sub stelele strălucitoare, poleiul e atât de lunecos, că trecătorul noctambul se ține cu greu pe picioare. În fine, redutele zăpezii se năruie definitiv și un noroi celebrat de toți trecătorii îneacă mahalalele și pare să dizolve caldarâmul; împroșcat de autobuze, se revarsă pe trotuare și muruiește casele până la streșini. La trecerea mașinilor, pietonii fug ca sub o ploaie de bombe înghețate. Mașinile nu mai sunt protejate de aripi: când soarele apare din nou, le vezi acoperite cu o crustă de balegă uscată. Totul se topește, totul curge, iar canalizarea umflată crapă împrăștiind duhoare călduță și fetidă.”, potrivit Via București.

Militari era „Veneția” planetei București

Nu, nu ne referim la magnetul asupra turiștilor și nici la gondole, ci doar la apa care se aduna aici după ploi și care amintea de superbul oraș italian. În interbelic, Militariul era mai mic decât în prezent, și fiecare casă din cartier trona peste băltoace mari și adânci, de toată frumusețea. Articolul „O raită pe la periferie” din Realitatea Ilustrată din octombrie 1933 prezintă cum gospodinele intră în băltoace când își întind rufele, cum locuitorii care traversau acele străzi aveau nevoie de „mijloace ingenioase” să se protejeze de apă, precum picioroangele de lemn sau cizmele impermeabile. De la distanță, străzile aduceau în perioadele ploioase cu adevărate lacuri de unde răsăreau ici-colo case, bodegi și fel de fel de clădiri. De menționat că pe atunci, în Militari existau nu mai puțin de 22 de cârciumi, potrivit articolului, și doar o singură farmacie.

Problema inundațiilor era tratată deseori și în presa vremii, care nu se ferea să spună că murdăria, bălțile și mahalalele erau o „rușine națională”: „Problema urbanizării comunelor suburbane ale Capitalei ar trebui să fie cea dintâi problemă a edililor răspunzători destinelor municipalității. Dacă orașul vechi a fost croit turcește, cel puțin marginile care cresc sub ochii noștri să fie așezate pe un tipar civilizat. […] Mizeria din comunele suburbane este o pată a țării.”

Și oamenii de cultură deplângeau în arta lor noroaiele bucureștene

Ca să se protejeze de murdăria și de noroiul de pe străzi, bucureștenii, indiferent de rang, purtau galoși sau șoșoni de cauciuc. Deloc surprinzător, reclamele pentru astfel de încălțări erau prezente mai peste tot – din fața prăvăliilor și până în publicațiile vremii.

De la Arghezi, la Camil Petrescu sau Constantin Bacalbașa, mai mulți oameni de cultură din Bucureștiul interbelic au făcut haz de necaz sau au deplâns murdăria și aspectul dezolant al Capitalei.

Camil Petrescu a realizat în anii ’20 un portret dur al orașului, ale cărui străzi erau pline de „un fel de ciulama specială”:

„E nesfârșit de urât orașul acesta. Priviți toate străzile pline de un fel de ciulama specială, priviți atâți trecători murdari până la ceafă de noroi, stropiți de automobile ca de stropitori, abia târându-și paltoanele și galoșii. […] De zeci de ori omul coboară de pe trotuar ca să ocolească o groapă cu apă și țâșnește imediat sus ca să nu-l strivească vreun automobil.”.

De asemenea, Camil Petrescu a transpus în lucrarea sa „Patul lui Procust” nemulțumirea pe care o avea legat de imaginea Bucureștiului prin intermediul personajului principal al operei, Fred Vasilescu, care dorea părăsirea Bucureștiului și ridicarea unei noi capitale, mai aproape de Brașov.

„E neapărat nevoie să mutăm capitala … Trebuie să nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea să înțeleagă, să înțeleagă. Argumentele faptice sunt şi ele nenumărate. Din motive de igienă: Bucureştii sunt un oraş cu ierni cumplite şi veri care descompun de căldură. Canalizarea e primitivă şi complicată, pentru că urmează străzi sucite. Vecinic reparații vor împiedica prin tranşee circulația. Împrejurimile sunt mocirle şi praf. Nu e loc de recreație şi înviorare. În afară de frumusețea cerului, înalt, totul terfeleşte imaginația … Dîmbovița e meschină, ca un şanț cu lături … Din iunie pînă în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi.”

Arghezi, în schimb, a observat cu umor cum o domnișoară din rangurile înalte ale societății își făcea cu greu loc printre noroaiele care erau numite drept drum: „Nimeni n-a pictat unul dintre cele mai caracteristice momente ale psichologiei românești, mai exact bucureștene. Acela în care o femee ultra elegantă, fină, fragedă și parfumată traversează strada, prin noroi… E o poemă întreagă modul cum, distinsă, cochetează cu băltoacele”.

Și, în încheiere…

Vă prezentăm câteva versuri despre București, prezentate de istoricul Radu Bacalbașa, care potrivit acestuia se jucau în revista „Radu Țandără” în pragul Primului Război Mondial, versuri care, din păcate, au trecut testul timpului:

„Capitala noastră este
O minune din poveste
Primăria-i oarbă, surdă,
Nici nu mătură nici udă,
Nici băltoacele nu seacă
Nici pe speculanți nu-i freacă.
Pe la margini este bezne
Și noroiul pân’ la glezne”

CITEȘTE ȘI

„Ia-urt, căi-mă-ceeel!” – Povestea lăptarilor, ciobanilor și iaurgiilor din vechiul București

Povestea blocului „Scala” din București. Cum au fost condamnați la moarte locatarii săi la cutremurul din 1977

Când a apărut prima ambulanță în București? Povestea Societății Salvarea, creația doctorului Nicolae Minovici