Olga, „bagaboanta” de la Romană

de:
23 iul. 2011
1 Afișari
Olga,

Am văzut-o pentru prima oară când m-am mutat cu redacţia pe Eminescu. Chiar din prima zi, când am ocolit coloanele şi am lăsat în urmă covrigăria de pe Dacia, i-am zărit silueta în colţul Dorobanţilor, la Howard Johnson. Au trecut câteva luni de-atunci şi aproape în fiecare zi am întors capul după ea sau am căutat-o din priviri atunci când lipsea.

Trăieşte de pe azi pe mâine şi e murdară, însă are în ochi frumuseţea şi demnitatea. Probabil are rădăcini sănătoase şi cine ştie prin ce mişmaş al vieţii a ajuns unde a ajuns. Cu siguranţă povestea ei e greu de aflat, la fel ca în multe alte cazuri.

Au fost zile când am văzut-o odihnindu-se cu fundul pe capota vreunei maşini de lux privindu-i lacom cu ochii săi verzi pe cei care intrau şi ieşeau din luxosul hotel. Au fost alte zile când am văzut-o refuzând un colţ de pâine de la trecătorii miloşi, însă niciodată n-am zărit-o plecând cu cineva. „E o scorpie”, îmi zice la un moment dat, cu subînţeles, un parcagiu de-al primăriei când am întrebat de ea, arătându-mi o zgarietură pe braţ. Nimic mai normal, mi-am zis. Dacă-i vagabondă asta nu dă dreptul oricui să se ia de ea după bunul plac.

Am urmărit-o zilnic, atunci cand era la datorie, şi chiar când treceam fie şi la doi metri de ea nu m-a privit niciodată în ochi. Până zilele trecute, când în zgomotul de la Romană parcă mi-a simţit privirea în ceafă. S-a întors lasciv şi m-a analizat din cap până în picioare în sictir. Cu emoţii, mărturisesc,  am scos aparatul foto şi i-am făcut câteva instantanee, conştient de faptul că era pentru prima şi ultima dată când ne priveam reciproc.

VEZI GALERIA FOTO

Am văzut-o pentru prima oară când m-am mutat cu redacţia pe Eminescu. Chiar din prima zi, când am ocolit coloanele şi am lăsat în urmă covrigăria de pe Dacia, i-am zărit silueta în colţul Dorobanţilor, la Howard Johnson. Au trecut câteva luni de-atunci şi aproape în fiecare zi am întors capul după ea sau am căutat-o din priviri atunci când lipsea.

Trăieşte de pe azi pe mâine şi e murdară, însă are în ochi frumuseţea şi demnitatea. Probabil are rădăcini sănătoase şi cine ştie prin ce mişmaş al vieţii a ajuns unde a ajuns. Cu siguranţă povestea ei e greu de aflat, la fel ca în multe alte cazuri.

Au fost zile când am văzut-o odihnindu-se cu fundul pe capota vreunei maşini de lux privindu-i lacom cu ochii săi albaştrii pe cei care intrau şi ieşeau din luxosul hotel. Au fost alte zile când am văzut-o refuzând un colţ de pâine de la trecătorii miloşi, însă niciodată n-am zărit-o plecând cu cineva. „E o scorpie”, îmi zice la un moment dat, cu subînţeles, un parcagiu de-al primăriei când am întrebat de ea, arătându-mi o zgarietură pe braţ. Nimic mai normal, mi-am zis. Dacă-i vagabondă asta nu dă dreptul oricui să se ia de ea după bunul plac.

Am urmărit-o zilnic, atunci cand era la datorie, şi chiar când treceam fie şi la doi metri de ea nu m-a privit niciodată în ochi. Până zilele trecute, când în zgomotul de la Romană parcă mi-a simţit privirea în ceafă. S-a întors lasciv şi m-a analizat din cap până în picioare în sictir. Cu emoţii, mărturisesc,  am scos aparatul foto şi i-am făcut câteva instantanee, conştient de faptul că era pentru prima şi ultima dată când ne priveam reciproc.

VEZI GALERIA FOTO

Cookies