Observații antropologice despre serviciul public cu badigarzi și funcționare anafurisite de prin București

Sunt din ce in ce mai șocat, da, chiar și acum in timpul celui de-al treilea război mondial, de comportamentul comerciantului român față-n față cu ceilalți români, clienții. 

Pe badigardul de mega, cel cu „Circulați, vă rog!”, îl știți. E vestit din timpul pandemiei. Cu pistolul ăla de temperatură, nefericit acasă, nefericit la serviciu, era cel care ținea tot timpul să-ți arate cine e șeful de facto în magazinul altuia, dar și eternul surogat din istoricul “pe aici nu se trece”. Intr-un tandem, ba chiar într-o voluptate serotologică.

Și Flori, vânzătoarea de la casă, care ținea tot timpul să-ți spună adomenstatutar la vreo pâine a cărui pungă este ruptă și ai fi vrut s-o schimbi: „Știți că pot să vă pun s-o plătiți, da!?” Dar nu o va face dacă vei arăta atitudinea aceea umilă cu care se hrănesc ei, ca oameni care contează în viața noastră mai mult decât ne-am dori. Vorba lui Petre Țuțea: „Îmi doresc să fac o teză de doctorat despre băgarea în seamă la români”.

Totul depinde de răspunsul tău. Dacă replica ta este smerită, ai o șansă să te întrebe dacă vrei o sacoșă de 8 bani (0,17 euro cenți bucata). Dacă nu, ai șansa să cheme badigardul cel negru cu pistolul de temperatură sau de apă. Care te va măsura din cap până-n picioare și-ți va spune să faci ce vrea el, altfel se va transforma pe sine în Rusia și pe tine în Ucraina.

Puterea vănzătoarelor și a badigarzilor este din ce în ce mai mare în mai toate magazinele din țara noastră și tinde să ia puterea de tot în statul nostru.

Dacă ne gândim bine, a și luat-o, de sus până jos. Și toți au o caracteristică la fel de comună cu trecătorii bucureșteni care nu ridică privirea din pământ în timp ce merg pe stradă: Ei nu zâmbesc niciodată! Nu sunt plătiți pentru asta. A zâmbi este la noi doar un accident bizar. Își zâmbesc doar între ei, ca în bulele de pe rețelele de socializare. Iar când intră șeful de raion devin toți „cea mai bună variantă” a lor: niște cățeluși gudurându-se.

Dar pe lângă ei mai există o specie, mult mai puțin privatizată, de gagii in serviciul public: funcționarii de stat. 

Care sunt rudele neanderthaliene ale vânzătorilor și badigarzilor de la supermarket. Că doar nu sunt de import.

Sunt atâtea pițigoange și gnomi fără studii in administrația noastră românească încât cred că transferul discret e o realitate obținută de ani de zile. Cunoașteți bine privirea și tonul funcționarei de la Poștă!? Ăla care sună a ceva intre anunțul prin megafon al sosirii unui tren in Gara de Nord și al dirigintei care te-a prins fumând in toaleta școlii!? 

Dar privirea aia a funcționarei de la ANAF care Nu se uită la tine de la ghișeu, ca și cum ești ultimul gândac de bucătărie de care nu mai are chef nici măcar in viața de apoi!? Dar vă amintiți de privirea și atitudinea polițistului de la rutieră care vine spre tine cu mersul luptătorului MMA, McGregor, cel mai bine plătit sportiv din lume, ca să-ți arate că ești o amenințare la adresa statului pentru că ai oprit la un magazin pe avarii!? Sigur i-ați întâlnit. Sunt peste tot.

Funcționarii statului român, fie ei ghișeiști sau miniștri, ei sunt  cei mai importanți oameni care țin să-ți arate cu tot dinadinsul că-ți fac un serviciu personal – gen ”Hai, de data asta, te servesc” – doar pentru că așa se simt ei și nu pentru că sunt cei mai bine plătiți cetățeni ai țării fix din banii tăi personali. 

Așa cum tot zic, în țara noastră, a fi șef („ia, zi, boss!”) este cea mai mare aspirație a cetățeanului. Doar așa poți avea parte de respectul celorlalți. Pentru că, nu-i așa, respectul a devenit o chestie din ce în ce mai comercială. N-are legătură nici cu școala pe care ai făcut-o, nici cu eleganța vestimentară. Ci doar cu câți bani ai, și, mai ales, cu ce funcție ai. De aceea veți găsi din ce în ce mai mulți mitocani în funcții publice. Ei și le doresc cel mai mult. 

Nota B365.ro: De pe diverse fronturi, Liviu a mai transmis:

• Mai am un singur dor: să ne invadeze extratereștrii
• Eu vreau să o cer pe Maia Sandu de nevastă. Eu fiind în NATO. Ea nu. Să vedem atunci.
• Fugiiiiți, a început ieri războiul! Sunăm la 112 și returnăm portofelul
• România între războiul bucătăreselor, al mitropoliților și al decâților. Impăcare pe care