La doar o oră de București se află Școala de la Piscu, un loc magic dedicat tradiției olăritului, în inima satului cu același nume. Dacă sunteți în căutare de plimbare de o zi la o aruncătură de băț de oraș, o vizită la Piscu poate fi escapada perfectă – plus o raită prin împrejurimi.
Satul (și muzeul-atelier care îi poartă numele) se află imediat după Ciolpani, pe DN1, dar drumul până acolo e posibil să vă ducă prin nou deschisul tronson A0, care leagă o ieșire din A3 cu bătrânul drum național, la Balotești. Nu doar că o să vă bucurați considerabil că, în sfârșit, se mai fac și la noi bucăți de autostradă, ci o să aveți și niște peisaje frumoase de admirat – în cazul nostru, cu rapiță, fiindcă am mers la final de aprilie. Rezistați tentației de a deschide geamul, căci pe cât e de frumoasă, pe atât e de neplăcut înmiresmată.
În drum, opriți neapărat la Vatra Neamului din Balotești, un restaurant cu mâncare moldovenească/românească divină, unde luați la pachet o plăcintă cu vișine, presărată din belșug cu zahăr pudră, la care ulterior vă veți referi ca la ‘cea mai bună plăcintă din București’.
După ce ați umplut mașina de zahăr pudră, ajungeți în satul Piscu din Ilfov, fostă vatră de olari.
Școala de la Piscu, astăzi un loc dedicat tradiției olăritului din zonă, învață noile generații ce înseamnă moștenirea culturală și, în general, frumusețea patrimoniului cultural al României. Funcționează ca spațiu interdisciplinar: muzeu, galerie de artă, atelier, loc de evenimente, concerte, piese de teatru și multe altele.
E weekend și deja e forfotă la Școală. Clădirea tronează în mijlocul unei curți verzi imense, pe strada Câmpului. Prin pereții din sticlă poți deja să dibuiești frumusețile din interior.
La poartă tocmai a sosit un autocar cu elevi în excursie, iar înăuntru, la roata olarului, un cuplu tocmai s-a înscris la un curs privat, în care vor învăța să creeze propriul obiect din lut.
Biletul de intrare pentru adulți costă 25 lei/persoană și include accesul la muzeul de jos, unde sunt expuse sute de piese lucrate manual, care stau mărturie a tradiției din Piscu, și la zona de ateliere, unde se poate înscrie orice doritor (pentru cele private, întrebați direct gazdele).
Există și ghid audio.
Apoi se poate vizita și etajul, care adăpostește expoziții, mărturii culturale, imagini din istoria satului de olari sau instalații de artă.
Luna aceasta încă se afla în desfășurare expoziția – eveniment Pupi Videodrome, dedicată teatrului de păpuși tradițional sicilian Opera dei Pupi.
Și instalația Homo Homini Lupus, o interpretare a fragilității în fața războiului sau ce se întâmplă atunci când păpușile-luptător nu mai sunt protejate de armură.
La final, vizitatorii pot achiziționa un obiect lucrat de artiștii de la Piscu. Weekendul acesta erau la vânzare, printre altele, vase glazurate în cel mai frumos și intens galben posibil, care aminteau de rapița care înconjoară câmpurile din sat.
După ce ați admirat Școala de la Piscu, păstrați-vă o oră pentru o plimbare prin sat, unde să admirați frumoasele case (unele păstrează gardurile vechi din ciment, restaurate și vopsite) și să respirați puțin aer curat într-o liniște perfectă.
Doar câteva acorduri de muzică mai răzbat din case uneori, și un lătrat de căței din curți.
(Apropo, pentru cei care au dificultăți în a se plimba prin satele din România pentru că vă e foarte greu să vedeți câini ținuți lanțuri de 1 metru, care își petrec viața legați și, deseori, maltratați, să știți că aici la Piscu, în scurta plimbare, am văzut doar câini liberi și țanțoși, lăfăindu-se în curțile îngrădite pe care le păzeau. Am zărit un singur câine în lanț, și ăla era în Balotești.)
La finalul plimbării, nu ratați Podul de pe Ialomița, acest Brooklyn Bridge de Ilfov, pe care nu îl veți găsi cu GPS, așa că cel mai simplu e să întrebați un localnic.
O să vă îndrume cu drag, după un principiu precum ‘‘de la Școala de la Piscu mergeți în față, apoi o luați ușor dreapta – nu pe lângă Biserică! – apoi mai faceți o dată dreapta, apoi stânga după o casă și ați ajuns. Succes!’
Nu încercați să ajungeți cu mașina până acolo, atât fiindcă nu aveți unde să o lăsați, cât și pentru a nu deranja liniștea străduțelor și pe localnici.
Se poate urca pe podul frumos, cu emoție pentru cei care au probleme cu înălțimea, însă peisajul merită.
Desigur, nu se putea fără o plăcuță care să ateste cine a restaurat podul.
Pornirea nestăvilită a primarilor de a-și pune numele pe toate lucrările, ca și cum au dat din banii lor personali pentru construcție, e ceva care mă trimite mereu cu gândul la plăcuțele care au împânzit Sectorul 3 de mulți ani deja, semnate la final ‘Cu prietenie, Robert Negoiță’.
Și la care ne vom întoarce după acest moment de respiro în afara Bucureștiului.