O zi din viața lui Vladimir Putin

18 mart. 2022
658 Afișari
O zi din viața lui Vladimir Putin
Cum să îți calmezi țâțele

Visul parcă îi venise din altă parte. Se făcea că era pe o barcă cu vâsle, în mijlocul unei furtuni care venea după el, nu se îndrepta natural unde avea ea treabă. Norii scuipau picături de ploaie cu o forță atât de puternică încât sunetul fiecăreia imita perfect sunetul unui glonț. Din cauza vântului care mugea în lupta sa cu valurile, părea să plouă orizontal. Picăturile îl loveau peste tot și păreau să nu îl omoare doar ca să îi prelungească chinul. Să îi crească frica. Un gând din realitate îl ajunse în vis: “Mie nu îmi e frică de nimic în afară de vorbe!”, dar fu alungat imediat de propriii câini  care săriră din apă în barcă lătrând “Slava Uckraini”. Deschise ochii. Era acasă. Era în siguranță. Ce bine!

Vladimir Putin s-a uitat la ceas, era 11:12. S-a bucurat că visul nu l-a trezit înainte de 11. Trezirile matinale îi stricau ziua. “De ce te-ai trezi devreme când ai totul și vrei mai mult?” era o întrebare la care nu răspundea niciodată, pentru simplul motiv că el nu are nevoie de răspunsuri. E destul de relaxant să știi totul. Visul, totuși, nu îi rămăsese indiferent și s-a hotărât să îl pună la punct. A apăsat un buton de intercom și a zis: “Bombar…”. S-a oprit un pic, pentru că vocea nu glăsuise încă nimic în dimineața aceea și a părut că era strâns de coaie. Și-a dat seama imediat că cei care îl auziseră au râs de el. Și-a dres vocea, a verificat dacă și-a revenit complet și abia apoi a apăsat din nou butonul: “Se schimbă tot personalul de azi! O lună fără salariu!”. A așteptat un minut, cât a durat schimbul, și a apăsat din nou butonul: “Bombardați mai puternic zonele în care plouă! Aduceți câinii!”.

Vladimir a ieșit din dormitor și a intrat în camera în care își întâlnea câinii. Câinii au fost aduși și au stat, ca de obicei, două minute în fața lui cu capul plecat, pentru a-i mulțumi că sunt ai lui. Și personalul a stat tot cu capul plecat, dar nu pentru a-i mulțumi, ci pentru că ochii lor nu erau pregătiți să întâlnească o privire atât de măreață. “Luați câinii de aici. Câinii nu mănâncă azi și nici să nu-i mângâie nimeni! Mi-e foame! Am avut un vis în care controlam apele lumii și mi s-a făcut foame!”. Vladimir s-a așezat la masă fără să se mai spele pe mâini și pe față. După visul ăla de căcat, apa nu i se părea demnă de el pentru moment. Apa trebuia să aștepte pentru iertarea lui. Ca să o pedepsească și mai tare s-a hotărât nici să nici nu înoate în ziua aia, dar nu spuse nimănui încă. Îi plăcea prea mult să audă mieunând pisicile sfinx care erau scufundate în piscină pentru a verifica să nu fie apa otrăvită.

Micul dejun era compus din 50 de ouă de prepeliță tăiate pe jumătate, cele de gâină erau mai mari decât majoritatea coaielor umane, 12 pahare cu suc de portocale, 15 felii de pâine prăjită și 6 angajați cu capul plecat. Vladimir a indicat pe rând, aleatoriu, 6 jumătăți de ou. Angajații le-au mâncat. A indicat aleatoriu 6 felii de pâine. Angajații le-au mâncat. A indicat aleatoriu 6 pahare cu suc de portocale. Angajații le-au băut. Apoi au așteptat 15 minute. Angajații au plecat. Vladimir a început să mănânce. Când a introdus furculița în primul ou, i s-a părut că acesta se strâmbă zeflemitor la el, așa cum îi făcuseră lui copiii când era mic. A apăsat butonul: “Bombardați câteva grădinițe. Oamenii ar trebui să se nască mari, ca mine! Ca Rusia!”. Odată cu acest gând, oul a avut un gust impecabil. “Totul vine din minte!”, și-a zis în sinea lui, apoi s-a gândit o secundă la Kirill, de la ferma căruia îi veneau toate alimentele. Doar o secundă, pentru că doar cei care îl luau la mișto primeau mai mult.

Auzind de faza cu oul, cafeaua de după micul dejun s-a purtat admirabil și a fost perfectă, așa cum era în fiecare zi. Amarul nu-l dezamăgea niciodată. Nici prea fierbintele. “Dacă mie îmi place să mă ardă, înseamnă că place tuturor!”, s-a gândit el. “Hai să mai dăm foc la ceva, că am auzit că e frig afară!”, a mai apăsat el pe intercom. Apoi s-a îmbrăcat direct pentru sală. În fața lui au fost dezinfectate toate greutățile și aparatele. A lucrat 45 de minute, deloc indispus de faptul că toate greutățile cântăreau cu 30% mai puțin decât scria pe ele. Acum doar el mai știa asta.

Apa nu-l merita încă. N-a făcut duș. S-a dezbrăcat în fața unei oglinzi. “Timpul nu trece peste zei, dar zeii rec prin timp!”, și-a zis admirandu-se cu zâmbet. S-a șters de transpirație cu un prosop și a remarcat un rid nou, ceea ce l-a trimis cu gândul direct la medicul care se ocupa de chipul lui. “Bombardați niște spitale! Nu poți să ai încredere în medici!”, a zis intercomului. Apoi a observat un alt rid. “Vreau și imagini cu spitalele bombardate!”, a mai adăugat. 

Vă spun sincer că scriu treaba asta și mie nu îmi place să scriu total neamuzant. Aș face o glumiță. Vă zic un banc. Știți care e diferența dintre o găină și…? Găina scurmă, pe când…

Vladimir s-a îndreptat apoi spre dressing. Are personal care îi alege trei variante de outfit pentru fiecare zi. Dacă se simte măreț și bine, dacă se simte măreț și indispus, dacă se simte măreț și mai măreț. A optat pentru varianta a treia, ca să contrazică visul, iar costumul, cămașa și pantofii au fost introduși într-o cameră din aia de tipul celor cărora în care se dezinfectează cosmonauții după ce revin pe navă din spațiu. Apoi a fost îmbrăcat cu costumul Brioni și cravata Valentino. Din motive necunoscute nimănui niciodată, Vladimir își punea singur chiloții. Zvonuri existau. După ce s-a îmbrăcat și coafat, a intrat cu capul sus în camera de admirație. 

Aceasta e un fel de sală de bal, lungă de fix 81 metri și lată de 14. Un fel de Versailles. Marmură pe jos, 9 candelabre pe sus, pe mijloc covor roșu, 2000 de oameni din popor pe de o parte și de alta, separați de Vladimir prin geamuri antiglonț de sus până jos. Vladimir avea nevoie să fie admirat de aproape, iar oamenii, unii erau instruiți să se împingă cu fețele în geamuri și să lase urme de aburi, alții se împingeau pentru că voiau să facă asta. Ei aveau voie să îi priveasccă chipul. Aplauze. Vladimir saluta fălos. Încă ușor hăituit de vis, lui Vladimir nu i-a ajuns admirația și a cerut câteva bombardamente random în zone care nu mai fuseseră bombardate. Îi place să facă surprize.

La două fix, Vladimir a început partea cea mai neplăcută a zilei, munca, într-o cameră plină cu dosare și ruși. Mai puțin calculatoare, căci tehnologia putea fi nefastă și nu e de încredere. I s-a comunicat ce s-a mai întâmplat nou în lume, inclusiv că în București se deschide un mall nou și că, în continuare, campania de pacificare a Ucrainei merge brici. Au urmat câteva discuții despre vânătoare, hockey și gimnastică ritmică, oricum articolul ăsta e prea lung, apoi prânzul pe la 6 seara, pentru că lui Vladimir îi place să creadă că poate manevra timpul dacă mută mesele mai târziu. Apoi iar discuții light până la cină, la ora 00:00. După cină, când e bezna cea mai mare, lui Vladimir îi place cel mai mult să gândească. Atunci plănuiește procesul de pacificare care începe după ora 03:00, ora la care se și bagă în pat și, odată pus la punct procesul de pacificare, el poate dormi liniștit. 

S-a pus în pat cu un sentiment, așa, de neîntregire, nu doar a URSS, ci a și a lui însuși. “De ce cred că-mi lipsește ceva? Ce-mi lipsește?”, s-a întrebat. “Dumnezeu!”, îi răspunse șoptit un firicel de gând care știa clar că riscă să fie trimis pe loc în fața plutonului de execuție, ceea ce s-a și întâmplat. “Auzi ce tupeu! Eu să-mi lipsesc mie!”. 

Sincer, dragii mei, că Putin e nebun nu e o știre. Important e ca, din cauza lui, să nu înnebunim și noi. Să rămânem cu pacea dinăuntru și să avem toată răbdarea cu războiul de afară care niciodată nu ține de noi. Doar ăla dinăuntru ține de noi, iar pe acela, cu încredere în noi și în Dumnezeu, îl putem câștiga. Doamne ajută, pup, Adi.

Nota B365.ro: Ca să nu înnebunim, să mai citim. Adi e perfect:

 

Cookies