O profesoară irlandeză care a trăit 20 de ani în București ne pune această oglinda în față: “Spălatul nu a fost niciodată printre preferințele adulților”

Despre București s-a scris mult și în toate felurile. Astăzi, la “Senzația Bucureștiului de altădată”, o rubrică dedicată întâmplărilor și moravurilor din orașul lui Bucur, vă propun nemuritoarele rânduri pe care ni le-a consacrat o profesoară de limbi străine de origine irlandeză, o doamnă foarte educată care ne-a cunoscut foarte bine: Maude Rea Parkinson. “Douăzeci de ani în România (1889-1911)” a fost scrisă în anul 1921 și este cartea din care afli acum că nu ne-am schimbat prea mult, spre deloc.

Călătorii străini care ne-au cunoscut înaintea doamnei profesoare Parkinson au văzut Bucureștiul ca pe un fel de “Hilaripolis”. De ce eram atât de amuzanți? Ce le stârnea râsul? O explicație are domnul profesor Adrian Majuru.

“Numele de Hilaripolis pentru București apare în veacul al XVIII-lea însemnând “Orașul Bucuriilor”, al veseliei. Dar ilarul, spun dicționarele, este ceva care “stârnește râsul hazliu, caraghios”, este explozia de râs colectivă la auzul sau la vederea unui lucru amuzant, caraghios. Așadar, Bucureștii devin Hilaripolis nu pentru că lumea s-ar fi distrat în neștire, ci pentru că întreg peisajul era suficient de hazliu, caraghios, grotesc pentru a isca râsul”, “Adrian Majuru, Bucureștii Mahalalelor sau periferia ca mod de existență”, Editura Compania, 2008.

“Lunga mea ședere în această țară m-a învățat, printre altele, că în București nu există secrete”

Maude Rea Parkinson, profesoară de limba engleză și franceză pentru copiii elitelor bucureștene, a trăit 20 de ani în București, între anii 1889-1911. A călătorit în toată Europa, a fost guvernantă la Viena în familia unui ofițer superior și a ajuns în România atrasă de faima ei de țară oriental-occidentală S-a bucurat de atenția familiei regale, a cunoscut toată protipendada Bucureștiului și i-a descris pe bucureșteni așa cum i-a văzut, cu toate bunele și relele, cu ciudățeniile lor ilare. “Lunga mea ședere în această țară m-a învățat, printre altele, că în București nu există secrete”, Maude Parkinson, „Twenty Years in Roumania”.

Doamna profesoară Parkinson scrie despre viața și obiceiurile bucureștenilor, despre “taciturnul Rege”, despre cursele de cai, bătăile cu flori de la Șosea, corupție, spitale prost dotate, mizerie, cerșetori, penitenciare, sistemul de educație, preoți și biserică, administrație și, mai ales, despre mentalitatea noastră. Scrie ironic, subiectiv, cu umor englezesc, dar foarte bine informat. Scrie cu îndoiala că prietenii ei români se vor supăra când vor citi: “îmi amintesc însă că au simțul umorului și îndoiala se risipește”.

“Despre București se spune că ar fi un oraș cu o stradă, o biserică și o idee; Calea Victoriei e tot orașul”

Se minunează când primește scrisori de la prieteni, pe care scrie: “Maude Rea Parkinson, București, Turcia”, ca nu toți europenii știau unde se află Hilaripolisul acesta, Micul Paris. „Despre București se spune că ar fi un oraș cu o stradă, o biserică și o idee. Aforismul este, pe undeva, justificat, căci practic Calea Victoriei e tot orașul. Biserica Ortodoxă nu are eretici, iar ideea principală este cheltuitul banilor”, Maude Rea Parkinson, “Douăzeci de ani în România”, Editura Humanitas.

“Dacă ești străin nu știi cum să procedezi când ți se oferă dulceață cu apă”

Doamna Parkinson nu înțelege de ce în casele românilor se oferă dulceață cu atâta ceremonie, rămâne uluită de felul în care primește ceea ce ea știa că se manâncă numai la micul dejun. “După ce se fac complimentele intră o fată cu o tavă și dacă ești străin nu știi cum să procedezi”. Povestește cum o vizitatoare străină “a amestecat totul în apă și a înghițit vitejește doza, spre consternarea românilor la care se afla”. “Apar greșeli amuzante când cineva nu cunoaște bine limba, cum s-a întâmplat cu o altă doamnă. Avea angajată cu ziua o persoană care, la plecare, seara, îi spunea invariabil sărut mâna. Englezoaica, crezând că aceste cuvinte însemnau bună seara, repeta politicoasă la toți cunoscuții”.

“Preoții nu au voie să se tundă și trebuie să-și poarte părul împletit ca la chinezi”

Apoi, Doamna Parkinson nu pricepe de ce bucureștenii fac Sfânta Cruce de fiecare dată când trec pe lângă o biserică, de ce merg “în patru labe” pe sub masa Sfântului Aer, de Paște, și nici de ce o înșeală oltenii zarzavagii atunci când nu bagă de seamă: “Ei însă socotesc aceste mici escrocherii ca nefiind păcate, ci se mândresc cu istețimea lor atunci când storc mai mult de la tine”. Preoții rămân o curiozitate pentru ea: “Preoții nu sunt foarte educați și au veștminte ciudate, poartă un potcap din catifea neagră, violet sau roșie. Cum nu au voie să se tundă, trebuie să-și poarte părul împletit ca la chinezi. Par mai degrabă jenați de această distincție, căci această coadă este mereu ascunsă sub gulerul hainei”, Maude Rea Parkinson, “Douăzeci de ani în România”, Editura Humanitas, pg 34. Vede Botezul bebelușilor ca pe un fapt pitoresc, dar prea ciudat pentru gusturile sale: “Botezul mi s-a părut nespus de crud pentru bietul micuț”.

“Friptura de vită e mai tare ca “talpa de opincă” iar nobila noastră mămăligă este de fapt “un terci din mălai”

Doamna profesoară Parkinson constată că la București berea este mai scumpă ca în Austria, țara este cu desăvârșire agricolă, negustorii evrei de pe Lipscani nu sunt prea iubiți, dar fac comerț cu mult succes, apa din București este foarte rea, pe la casele mari friptura de vită e mai tare ca “talpa de opincă”. Nobila noastră mămăligă este pentru ea “un terci din mălai”, brânză de oaie se pune într-o scoarță de copac, dar îi place. Însă mai presus de toate, vede că bucureștenii au “un gust oriental pentru spectacol, strălucire și plăceri (..) Mentalitatea poporului român amintește mai degrabă de Orient decât de Occident”, ca dovadă că bucureștenii sunt foarte superstițioși, cred în “deochi” și se însoară cu fete minore, dacă interesele familiei o cer.

“Bucuria copilei a fost nețărmurită și, când i-au pus păpușa în brațe, a consimțit pe dată să se mărite”

Căsătoriile în lumea bună din București sunt aranjate. Doamna profesoară Parkinson povestește despre o copilă în vârstă de 13 ani care trebuia să se mărite cu un domn cu mult, mult mai în vârstă, așa că în ziua nunții se sperie și refuză să meargă la biserică. “Ce-i de făcut? Dintr-odată mirelui i-a venit o idee. S-a aruncat într-o trăsură, a mânat cu toată viteza și s-a întors degrabă cu cea mai frumoasă păpușă pe care o puteai găsi în București. Bucuria copilei a fost nețărmurită și, când i-au pus păpușa în brațe, a consimțit pe dată să se mărite. Dar până în clipa morții nu i s-a adresat niciodată altfel soțului decât cu domnule, adică stăpâne”, Maude Rea Parkinson, “Douăzeci de ani în România”, Editura Humanitas, pg 103.

“Spălatul nu s-a numărat niciodată printre preferințele adulților”

“Spălatul nu s-a numărat niciodată printre preferințele adulților și, mai ales dacă mergi în vizită la țară, condițiile pentru o toaletă completă sunt absolut dificile. Când te retragi în dormitor te întrebi unde o să te speli, căci nu se vede niciun lavoar, dar misterul se rezolva a doua zi dimineața. Pe la opt se aude o bătaie în ușa și o slujnică vine și îți toarnă apă cu multă demnitate. Lighenașul este așezat pe un scaun, ți se spune să întinzi mâinile. Dacă ești îndeajuns de iute să prinzi un pic de apă, te speli oarecum pe față, apoi ții din nou mâinile întinse”, Maude Rea Parkinson, “Douăzeci de ani în România”, Editura Humanitas, pg 112.

“Temuta spălare”, spaima servitoarelor care umblau “unele desculțe”

Cât despre fetele care serveau în casele boierilor din București, doamna profesoară Parkinson spune că “regula casei era ca fiecare servitoare să facă baie o dată pe săptămână, dar în cazul unei fete regula a fost anevoie de aplicat. Se sustrăgea cum putea și, când era adusă la ordine, aproape că plângea și spunea că nu i se mai ceruse așa ceva în nicio casă. Au spălat-o cu forța”.

O doamnă englezoaică trimitea servitoarea la cofetărie după “cuconaș” în loc de ”cozonac”

“Servitoarele sunt foarte respectuoase una cu alta, nu-și spun niciodată pe nume fără a adaugă “madam”. Madam Ana a plecat la piață, Madam Maria este ocupată cu spălatul. Cuconiță sau cucoană, cuvântul românesc pentru stăpână, i se spune numai Doamnei. Cuvintele coconaș (domnișor) și cozonac (un fel de prăjitură) se pronunță asemănător. O prietenă a mea, o doamnă englezoaică, trimitea din când în când servitoarea după această prăjitură, pentru că-i plăcea la ceai, dar nu putea pricepe de ce servitoarea se amuza de fiecare dată, până când a aflat că ea cerea să-i aducă un domnișor, nu o prăjitură”. Maude Rea Parkinson, “Douăzeci de ani în România”, Editura Humanitas.

Despre peripețiile doamnei Parkinson în Hilaripolis voi mai scrie, tot aici, la “Senzația Bucureștiului de altădată”, o rubrică cu întâmplări de senzație din orașul vechi, de prin carte adunate și pe Internet redate. Ce am mai compus, mai jos.

Primii lăutari din București. “Cântau de plângeau și urșii!”, dar erau robii boierilor și puteau fi vânduți sau dați cadou

Comerțul cu moaște din București. Istoria plină de profit începe cu un părințel grec: a venit cu “o bucățică din Crucea Sfântă” și a plecat cu o corabie burdușită cu bogății

• Prima cafenea din București din toate timpurile. Când a apărut, cum se chema și, mai ales, cum ne-a învățat turcul să tragem de cafele într-o mare lene
• Pitulicea Țiganca și Chera Anastasia, primele doftorese și creatoare de wellness din București . “Puneau bolnavul pe picioare mai iute decât două masluri și o priveghere”
• Prima cârciumă din București și strașnicele băute din pivnițele orașului. “Senzația Bucureștiului de altădată”, episodul I
• Căpitan Costache Chioru’, cel mai corupt polițist din București. “Zbirul samavolnic și sinistru” batjocorea femei și era spaima bucureștenilor