O lucrare misterioasă și o cădere nervoasă plină de cioburi la Carrefour Băneasa

Se oblojea de ziuă. Cerul, mai devreme însângerat, încă își culegea cioburile înroșite de pe creștetul orizontului care stătea cu spatele la București, la România, la lume, nedorind să se întoarcă cu fața la noi și să vedem că și-a lăsat breton peste ochi ca Sia și nu mai vede nimic în nicio direcție. Sigur nu înspre Carrefour Băneasa.

Eu, printre toate căutările mele lăuntrice, catalogate de mulți drept un idealism la care nimeni nu mai merită să se viseze, căutam niște folie alimentară de o dimensiune mai mare, nu formatul pe care îl găsim în mod obișnuit la magazinele de cartier. Deși știam că șansele de a găsi așa ceva sunt plăpânde, eu am îndrăznit, totuși, să visez, să sper, să năzuiesc, să nădăjduiesc, să am încredere în imposibil. 

Pașii mei, obosiți de drumul fără de întoarcere al vieții, în concubinaj cu varii impulsuri sau comenzi neurologice, m-au dus până la Carrefour-ul din zonă care e cel mai mare magazin mixt din cartierul în care locuiesc. Mai mare fiind, m-am gândit eu, e posibil ca în el să încapă și folia asta de care îți ziceam mai devreme.

Subjugat de propriile gânduri pe care, uneori, nu reușesc să le ignor nici măcar atunci când nu le cred, am realizat cu un colț al minții că ceva e diferit în magazin, dar nu m-am prins despre ce e vorba până când n-am auzit o doamnă spunând: Mie-mi cad nervii, o să mă duc să-mi iau căști cum au ăia pe aeroport. Femeia, deci, zburase, dar n-aș băga mâna în foc că și-ar fi dorit din sufletul să aterizeze în locul în care se găsea acum.

A mai trecut o simplă clipă până când am înțeles de ce făcuse remarca asta. Chiar la intrarea în magazin fusese instalat un aparat din ăla de reciclat și, deși nu era nici măcar opt de dimineață, un suflet optase pentru a recicla sticlă. Era un domn firav, nu cred că împlinise încă șaizeci de ani, cu un maiou din ăla mov cu galben de la Los Angeles Lakers, ginși trei sferturi, șlapi cauciuc și șosete.

Acum, eu nu știu, o fi fost aparatul acolo și nu l-am observt eu, deși nu cred. Oricum, spațiul acolo e mare, iar compartimentele de colectare ale aparatului sigur erau goale la oara aia, aș că fiecare sticlă se destrăma în cioburi cu foarte mare tamtam, iar sunetul se spărgea și el prin toată hala, așa că o înțeleg perfect pe doamna când a zis treaba asta. Fiecare sticlă reciclată se transfoma sonor în imaginea oricăruia dintre visurile noastre pe care l-am privit cum se transformă din speranță în  dezamăgire.

N-am idee cum ești tu, dar, mie diminețile îmi plac liniștite din toate punctele de vedere, dar mai ales sonor și olfactiv. Adică dacă vii și-mi bați o tobă în cap la prima oră mi se cam duce vibe-ul pozitiv, la fel dacă ai tendința de a vorbi prea mult cu mine imediat după ce m-am trezit. Având câine, îl scot la plimbare o oră imediat după ce mă trezesc, deci evit discuțiile. Bine, cu el mai vorbesc pe drum. O altă treabă care mă termină psihic sunt mirosurile grele dimineața. Prăjește-mi o ceapă înainte de douăsprezece și voi vrea să te uit.

Poate că mă înșel, poate că nu, dar în București sau în România nu a mai fost de foarte mult timp dimineață liniștită. Mă refer la nivel colectiv, bineînțeles, că, așa, individual mai reușim. În comunism era mai mereu noapte și trebuia să te distrezi în șoaptă, iar, după Revoluție, s-a făcut direct ora de vârf și așa a rămas până în ziua de azi. Aproape 37 de ani de oră de vârf. Zgomot, gâlceavă și conflict peste măsură.

Cel puțin aici în Băneasa, există o mare lucrare misterioasă. Imensă, de talie interstelară, campionatul mondial de zgomot zilnic. Mă rog, nu chiar zilnic, dar aproape. Cineva folosește afară, în 90% din timp, un pickhammer încă de acum un an și cinci luni de când ne-am mutat aici. Se aude de la nici zece metri de noi. Am fost cu câinele și m-am uitat în zona respectivă, nimic! E o gaură pe care cineva o dă lung, cu răbdare, dar foarte discret.

Foarte discret acționează și clasa politică în favoarea cetățenilor. Protejati de zgomotul orei de vârf pe care tot dumnealor îl crează din ’90 încoace, politicienii din România acționează în varii folosuri și, cel mai probabil, mari pasionați de dezvoltarea personală, folosul preferat pare a fi cel personal. Fiecare cu a mamei lui, practic, niciunul cu a mamei România.

Nu am cunoștințele necesare pentru a declara că domnul Bolojan ar fi un premier foarte bun, dar semnalele pozitive care au ajuns de la dumnealui la mine țin de declarațiile pe care le-a făcut față de adversarii politici. Acestea au avut tot timpul o notă de decență și bun-simț. Iar Bucureștiul, România și lumea de asta au nevoie foarte mare acum. De foarte mult bun-simț fără de care ora de vârf va fi din ce în ce mai aglomerată până când se va bloca totul. Sau va exploda, că orice plasă în care pui prea multe se rupe.

Nu știu ce ar trebui să se întâmple pentru ca politicienii din lume să dea o șansă decenței, dar sigur o rugăciune nu strică nicicând, așa că, poate, tu și cu mine, lăsăm la parte vrajba sau antipatiile politice pe finalul acestui articol și ne rugăm ca doamna Șoșoacă sau domnul Simion sau domnul Ciucu sau domnul Veștea sau domnul Dan, nu cel de la Survivor, mai ale că nu știm dacă cel în cauză va supraviețui, să se simtă brusc copleșiți de bun-simț. A nu oferi nicio șansă acestei minuni înseamnă, poate, a nu avea încredere în puterea Creatorului. Doamne ajută și Doamne ferește până când decența ne copleșește. Adișorul Dezgomotorul.

Sursa foto Carrefour: Dreamstime