O încercare de „haute cuisine” – Bistro Epoque

Bucureştiul nu are (încă, cel puţin) restaurante de stele Michelin, celebrul ghid probabil că nici nu şi-a trimis încă inspectorii gourmet prin urbea noastră. Are, în schimb, restaurante care se laudă cu meniuri construite de „chef”-i, bucătari de clasă, care au câştigat în occident celebrele stele. Dacă le iese sau nu le iese, e altă poveste. În mare parte, după ce trasează meniul, aceşti maeştri ai bucătăriei se retrag la restaurantele lor de succes din vest şi îşi lasă câte un asistent să pună în practică moştenirea lor pe malul Dâmboviţei.

Aşa se întâmplă şi la Bistro Epoque, restaurantul hotelului boutique din zona Schitu Măgureanu, unde meniul a fost făcut de Guy Martin. Dacă nu ştii că hotelul se află acolo, pitit pe o intrare lăturalnică, reprezintă o surpriză: uriaş pentru zona respectivă, dar reuşind să păstreze o nuanţă de eleganţă, în mare parte datorită decoraţiunilor din fier forjat, răsare din spatele construcţiilor vechi.

Restaurantul, plasat în mare parte într-un bovindou prin care poţi vedea cine vine şi cine pleacă de la hotel, este decorat serios şi destul de plat, în nuanţe de bej şi maron, singurele pete de culoare fiind lămpile roşii cu design modern. Chelnerii par de-a dreptul uimiţi de faptul că au clienţi din afara hotelului, dar sunt foarte atenţi.

Cu toate că în meniu este trecută posibilitatea alegerii meniului degustării cu cinci sau cu şapte feluri, varianta ideală atunci când vrei să îţi faci o părere despre arta chef-ului unui restaurant, ea nu este detaliată – nu scrie ce feluri anume conţin aceste variante. Chelnerul se grăbeşte la bucătărie pentru a-l întreba pe bucătar în ce constă meniul de degustare şi se întoarce cu o hârtie scrisă de mână, pe care ne-o recită plin de solicitudine. Fiind şapte feluri, trebuie să facem ceva eforturi pentru a le reţine.

Lista de vinuri e destul de reuşită, din vinurile româneşti remarcându-se cele de la Oprişor, dar şi o listă separată din vinurile de la crama lui Isărescu.

Singurul fel cu adevărat surprinzător, din cele şapte, care se ridică la nivelul unei creaţii de chef Michelin de trei stele, trebuie să spun, a fost desertul: o combinaţie inedită de roşii cu căpşuni, ierburi şi sorbet de zmeură. În rest, peştele şi friptura de miel au fost mult prea sărate ca să mai putem detecta „savorile delicate create din ingredientele exclusiviste” cu care se laudă restaurantul pe siteul propriu. În schimb, garnitura de sfeclă merită o menţiune, a fost într-adevăr bună. Creveţii şi pateul de ficat nu s-au remarcat prin nimic deosebit. Pâinea a fost foarte bună, caldă, dar asta nu prea are legătură cu „haute cuisine”.

Serviciul a fost ok, mai ales după ce chelnerul s-a mai relaxat şi a început să mai şi zâmbească. Preţul: la nivel de restaurant de „chef”, dar în România – meniul de degustare cu şapte feluri costă 32o de lei.

O mare problemă a fost însă valetul care a parcat maşina:  a reuşit să zgârie jantele de sus până jos în parcarea subterană. Întunericul de afară din momentul în care am plecat ne-a împiedicat însă să îi vedem opera de artă. Concluzie: nu vă daţi cheile pe mâna valetului, dacă nu vreţi să aveţi pagube.