Nu vă luați după titlu, Opera lui Mazilu face toți banii la Excelsior! Să vină corpul de control!

03 mai 2022
518 Afișari
Nu vă luați după titlu, Opera lui Mazilu face toți banii la Excelsior! Să vină corpul de control!

Musicalul este un sub-gen al genului dramatic (sau liric?), care aduce în plus în spectacol, după cum îi spune și numele, muzica. Ceea ce pare, la o primă privire, un mare plus, este, de fapt, o sabie cu două tăișuri. Pentru că așa cum poate salva un show mediocru, muzica poate la fel de bine să îngroape o montare strălucită. Și nu vorbim de situații în care e prost interpretată, ci de cele în care pur și simplu nu place publicului.

Ei bine, în „Opera de Trei Parale” nu avem, din fericire, de-a face cu această situație. Chiar dacă auspiciile sunt cumva nefavorabile. Bertolt Brecht a scris piesa, iar Kurt Weill muzica, cu aproape un secol în urmă (1928), inspirați fiind de o operă satirică creată cu alte două veacuri în urmă. Prin urmare, consumatorul modern de musicaluri, obișnuit cu muzica lui Andrew Lloyd Webber, ABBA, Queen sau mai știu eu ce compozitori moderni, s-ar putea să aibă un mic șoc cultural. Pe cât de revoluționară a fost în epocă, pe atât de desuetă ar putea părea acum. Și totuși, deși în mod clar este „altceva” decât, să zicem, „Familia Addams”, și asta pentru a folosi un termen de comparație foarte adecvat, spectatorul va pleca la fel de năuc, cu o melodie care i se derulează obsedant în cap, doar că acum nu mai e „ta-da-da-da cl-cl, ta-da-da-da cl-cl”, ci „tam-tam-taaam-tam, tam-tam-taaam-tam, tam-tam-tam-taaam-tam-tam-tam”. Cam la fel ca la vinuri, nu contează doar primele note, corpolența, astringența, terroir-ul, ci mai ales notele lungi, de final. Ai note lungi de final, vinul e bun. N-ai, e (doar) vin de masă…

Fac o mică paranteză ca să vă spun un mic secret. E suficientă o documentare minimală (două-trei căutări pe google) și veți înțelege că, indiferent ce vă spunem eu sau alții, acesta e un spectacol care nu poate fi ratat. Simpla achiziție a biletului e un act cultural! Gândiți-vă că Brecht (autorul) este al doilea cel mai jucat dramaturg după Shakespeare în lumea largă, el fiind totodată „farul” teatrului german. Nu există scenă importantă din lumea asta pe care să nu se fi jucat „Dreigroschenoper” sau „Three Penny Opera”, după cum nu există regizor important care să nu-și fi încercat norocul cu ea. De ce norocul? Ne spune chiar Brecht: oricine poate fi creativ, mult mai greu însă este să răstălmăcești creația altcuiva! Am închis paranteza.

Deci dacă monumentalitatea lui Brecht vă aduce (cu forța destinului) la teatru, iar muzicalitatea lui Weill vă trimite acasă cu neuronii cântând în cor, de umplutura acestui „sandviș” este vinovat Răzvan Mazilu. Cel căruia, după ce am văzut „Familia Addams”, propuneam ca numele să-i fie transformat în substantiv comun, și căruia, din cam aceleași considerente, îi va acorda UNITER anul acesta un premiu de excelență pentru contribuția outstanding (sorry, n-am găsit un cuvânt la fel de mișto în română) la dezvoltarea spectacolului de muzical în România.

Ei bine, cu aceiași actori din excelenta trupă de la Excelsior*, având alături imaginația debordantă a lui Dragoș Buhagiar – autorul decorurilor, Răzvan Mazilu reușește să treacă cu brio testul lui Brecht, reinterepretând magistral o poveste de trei parale, dar spusă de mii de ori până acum.

În distribuție îi veți regăsi, cu mare plăcere, pe Lucian Ionescu – Mackie Șiș (Gomez Addams), Ana Udroiu – Lucy (Wednesday Addams), Mihai Mitrea – Mr. Peachum (Unchiul Foster), Dan Pughineanu – Marlene Dietrich (Lucas Beineke) precum și pe Maria Alexievici și Oana Predescu în rolul Polly Peachum (Alice Beineke, respectiv Morticia Addams), asta ca să-i menționez (total nedrept!) doar pe cei care joacă și în „Familia Addams”.

Și un ultim pont: după ce vedeți spectacolul, subliniez, doar DUPĂ!, vă invit să-mi urmați exemplul și să petreceți câteva minute sau ore (cazul meu) vizionând pe YouTube fragmente din alte montări, sau măcar song-ul lui Mackie, începând cu Lotte Lenya, continuând cu Margareta Pâslaru și Toma Caragiu din versiunea pusă de Liviu Ciulei la Bulandra și terminând cu Rory Kinnear (West End, zilele noastre). #cuplăcere

Detalii despre spectacol, distribuție completă, program și bilete – aici!

#cronicardupăureche

P.S. *) Apropo, aplauze prelungite pentru această performanță a Teatrului Excelsior, de a avea o trupă capabilă să asigure rolurile-cheie dintr-un muzical de categorie „grea”, chestie pe care corpușorul de control al primărașului n-o va menționa în niciun raport. Chapeaux bas, Adrian Găzdaru!

Nota redacției: După ce a fost sâmbătă la „Opera de Trei Parale”, Radu va merge în seara aceasta să revadă Maria de Buenos Aires”, așa că declarăm această săptămână – săptămâna Răzvan Mazilu, un bun prilej să (re)citiți și cronica după ureche de la „Cabaret”.

Cookies