Nu mai întrebați copiii ce vor să se facă atunci când o să fie mari, că habar n-au, din fericire!

26 iul. 2021
6244 Afișari
Nu mai întrebați copiii ce vor să se facă atunci când o să fie mari, că habar n-au, din fericire!

În munca mea de consilier întâlnesc zeci de tineri preocupați de viitorul lor, presați de întrebarea ”Ce te faci când o să fii mare?”. Și nu vorbesc de întrebarea aceea la care răspundem în joacă super-erou sau prințesă când avem cinci ani. Vorbesc de întrebarea spusă pe un ton îngrijorat în cele mai multe cazuri, provenind din frica să nu care cumva să ajungă copilul un neica nimeni fără de căpătâi. Totuși, oricum ar fi pusă întrebarea, ea reprezintă versiunea mai bună a discuțiilor despre orientarea vocațională. În alte familii întrebarea se transformă într-un ultimatum agresiv: Te faci doctor/avocat/inginer că așa vreau eu! Eu nu-ți dau bani de facultate ca să mori de foame.

Nu-ți da sufletul la schimb cu o fișă de post

O doamnă dintr-o secție de terapie pentru bolnavii de cancer este cea care le aduce pacienților covrigi și cafea. Tot ea la aduce zâmbete pe buze celor care suferă povestindu-le despre întâmplările amuzate de acasă pricinuite de pisica ei. Într-una din zile găsește un pacient căzut în ușa unui lift și, pentru că niciun coleg de-ai ei nu face nimic, ea îl ridică și îl pune în scaunul cu rotile, ducându-l spre prima sală de tratament. Această doamnă dedicată și extrem de respectată de toți pacienții spitalului nu este nici doctor, nici asistentă medicală, nici asistentă socială. Se numește Candice Walker și este femeie de serviciu. Întrebată dacă e parte din jobul ei să facă toate astea, ea răspunde ”Nu, nu face parte din jobul meu, însă face parte din mine”. 

Am cunoscut-o pe Candice din cartea lui Adam Grant, Regândește, moment în care am simțit că era nevoie de un răspuns atât de sincer de la o persoană ”din pătura de jos” pentru a învăța, fiecare dintre noi, cum să ne creștem copiii să fie oameni, mai întâi de toate. 

Pe lângă povestea lui Candice, Grant ne vorbește despre vărul său, Ryan, care este exemplul tipic de om care ”s-a ținut de treabă”. Să te ții de treabă, ne atrage atenția renumitul psiholog, nu e neapărat cea mai bună chestie. Trăim într-un cult al datoriei unde limita dintre ambiție admirabilă și încăpățânare prostească este foarte subțire. Deși și-a luat titlul de Doctor în Psihologie, Adam nu a îndeplinit visul bunicilor săi imigranți în SUA de a avea un doctor în familie.

Ei își doreau un doctor ”adevărat”, un medic care să țină bisturiul în mână, motiv pentru care toată această presiune s-a transferat către cel mai mic nepot al lor, verișorul lui Adam, Ryan. Deși nu a fost niciodată convins că vrea să urmeze medicina, hotărârea lui Ryan de a-și atinge obiectivele a fost cea care l-a menținut pe acest drum, depășind cu perseverență fiecare obstacol. A ajuns în cele din urmă neurochirurg, dar este foarte nefericit și ia în considerare o carieră în business după ani de zile investiți în domeniul medicinei.

Uneori e mai bine să nu te ții de treabă

Pare admirabil că a reușit să devină Doctor în Medicină, că a depășit fiecare moment în care își dorea să renunțe și că, totuși, a mers mai departe. Însă este admirabil doar pentru că ne-am învățăm să apreciem și să lăudăm oamenii ”puternici”, timp în care ne dorim toți să fim ”fericiți”. După cum ați văzut și în filme sau cărți, nu prea putem pune semnul egal între putere și fericire. Problema și mai mare este că nu ne restrângem la a aprecia greșit doar puterea, ci și fericirea. Și asta pentru că devenim obsedați de fericire și ne întrebăm constant ce ne lipsește ca să fim fericiți. Cei mai fericiți oameni din lume pur și simplu trăiesc în acord cu alegerile lor și învață constant pentru a se putea adapta la lucrurile noi din viețile lor. Ei sunt cei care nu spun ”voi fi fericit” când ajung director. Sau când îmi iau mașină. Sau când vine primul bebe. Sau când plec în concediu. Partea cu adevărat interesantă e că oamenii care declară că fericirea este o preocupare importantă pentru ei sunt expuși unui risc considerabil de a suferi de depresie.

Rolul se joacă, identitatea se trăiește

Acum un an cercetam diverse articole și materiale pentru lucrarea mea de licență legată de interacțiunea dintre generații și despre atitudinile lor la locul de muncă. ”Abordări intergeneraționale în formarea resursei umane” se cheamă rezultatul și, așa cum spune și titlul, este o primă inițiativă personală de a vedea care sunt modurile prin care angajatorii români se raportează la noua generație, la cum îi integrează în echipele lor și la felul în care îi dezvoltă în cadrul organizațiilor.

La un interviu la care au răspuns 150 de oameni de HR de la companii de top din România, 80% au spus că apreciază autenticitatea ca fiind cea mai importantă valoare a unui om care se prezintă la interviu. Eu am tot încercat să învârt pe toate părțile autenticitatea asta ca să arăt că e o valoare cu dus și întors, că una e să fii coerent cu tine și să produci idei originale, alta e să fii autentic ”cum îți vine”. Citind cartea lui Grant, am găsit, însă, modelul ideal de candidat 100% autentic. Haideți să vedem cum se comportă la interviu:

– ”Unde te vezi peste cinci ani?

– Îți iau jobul tău și pun întrebări mai bune la interviuri.

– Descrie-te într-o frază.

– Concis.

– Care îți este cea mai mare slăbiciune?

– Categoric, tricepșii.

– De ce vrei să renunți la jobul actual?

– Eu nu vreau să renunț la jobul actual. Ei mă dau afară.

– Care este cea mai importantă realizare profesională?

– Dețin recordul din biroul meu pentru timpul cel mai îndelungat în care nu am răspuns la niciun email.

– De ce dorești acest job?

– Ca să câștig bani cu care să-mi cumpăr mâncare ca să nu mor de foame.

Cum faci față presiunii?

– Un amestec egal de izbucniri nervoase și blocaj total.

– Care sunt obiectivele tale?

– Să câștig bani cu care să-mi cumpăr mâncare ca să nu mor de foame.

– Păstrăm legătura!

– Nu mai primesc nicio veste de la voi, nu-i așa?”

Și eu sunt uimit, nu doar voi, că doar aparțin aceleiași culturi și știu că nu așa se fac lucrurile. Știu că ne mai ”urmăm și interesul”. Dar orice se plătește pe lumea asta. Și noi plătim scump: cu sănătate. Condiționarea fericirii doar prin raportul cu statutul social este o alegere falimentară care, mai devreme sau mai târziu, ne va duce încet, dar sigur, într-o criză existențială. 

Încrederea altora se câștigă, încrederea în sine se construiește

Știu că părinții mei nu au avut șansa de a alege și de a discuta despre orientarea vocațională când erau de vârsta mea, știu că ei, ca și mulți alții dintre cei din generația lor, a decrețeilor, nu au făcut teste pshihometrice ca să-și măsoare preferințele vocaționale, cum nu și-au testat nici coeficientul de inteligență emoțională și nici stilul de personalitate. Și totuși s-au descurcat, cu mari eforturi.

Însă acum trăim într-o lume în care toate acestea sunt posibile. Pentru unii, însă, nu sunt accesibile. Dar ce este la îndemâna oricui, cu teste sau fără, cu consilier sau nu, este alegerea de a nu mai gândi limitat. De a nu mai confunda profilul de la liceu cu specializarea de la facultate. De a nu mai numi copilul filolog din clasa a noua, când el are încă nevoie de cunoștințe variate din toate domeniile. De a nu mai spune ”copilul” meu nu e bun la matematică doar pentru că i-am pus un patru un profesor lipsit de har când era în clasa a V-a. 

Copilul tău s-ar putea să nu devină nimic din ce ți-ai dorit sau imaginat vreodată. Copilul tău s-ar putea să aibă un job care nu s-a inventat încă. Copilul tău s-ar putea să învețe că fericirea nu e despre ce zice lumea, ci despre cât de prezent ești, pe bune, în tot ceea ce faci, indiferent dacă ești doctor, coach, profesor, tâmplar sau femeie de serviciu. 

Așa că du-te la el și întreabă-l ”Pe tine ce te face fericit?”, nu ”Ce-o să te faci când o să fii mare?”. O să vezi că răspunsul se va schimba o dată la câteva luni, că asta va fi șansa voastră să comunicați sincer și că așa va avea încredere în tine. Așa se va iubi pe sine și, din preaplinul ăsta de iubire, va da și altora. Și atunci va fi OM. Și atunci tu îți vei fi făcut treaba de părinte. 

Nota B365: Nicio generație nu e seamănă cu alta, deși uneori așa ni se pare. Dar, când ni se par emai tare, vine Andrei și ne arată lumea prin ochii lui și prin „ai lor”. Iar ăsta e, de fapt, un cadou. Mai are: 

Cookies