Pe geamul de tren care ne duce de la Brașov la București se văd zăpada, câinii nimănui și munții ăia frumoși, care fac bucureștenii să se urce cu religiozitate în weekendurile de iarnă în orice mijloc de transport ca să ajungă la ei.
În general, fac tot posibilul să nu suplimentez aglomerațiile sezoniere, dar o circumstanță de neevitat m-a dus la Brașov în acest weekend prelungit, de unde a trebuit să mă întorc inopinat cu trenul.
Fac parte din categoria celor care iubesc trenurile și ar merge doar cu ele, dacă din când în când nu ar rămâne în câmp. Însă chiar și așa, de cele mai multe ori preferăm să riscăm 2-3 ore petrecute în câmp pe lângă București decât să ne înghesuim în coloană de mașini.
Diferit față de planul inițial, a trebuit să mă întorc sâmbătă cu trenul. O scurtă verificare sâmbătă la prima oră m-a liniștit: deși nu aveam bilet cumpărat în prealabil, existau trenuri care plecau din Gara Brașov aproape la fiecare sfert de oră spre Gara București Nord. Am ochit trenul IRN 347 care făcea mai puțin (2 ore și jumătate, spre deosebire de altele care durau 3 ore) și m-am pus pe împachetat frenetic, chemat Bolt, ajuns la gară Brașov, cumpărat bilet de la roboțel, achitat 65,50 lei, găsit linia de la care pleacă, proțăpit pe peron, unde jumătate eram români, jumătate turiști.
Și mă relaxez.
În mână țin biletul cu loc 34, Vagon 411.
Trenul ajunge în gară, iar după locomotivă sunt trei vagoane. Cum pe biletul meu scria VAGON 411, estimez că e un număr total nerealist, deci sigur s-a strecurat o greșeală, așa că mă urc în vagonul din mijloc, care cuprindea locurile dintre 10 și 60. Un domn amabil mă ajută să urc valiza, mă așez confortabil pe loc 34, în două minute mă ridică o brunetă frumoasă care îmi spune ‚aici este Vagon 2, loc 34 și aici am eu bilet’. Mă dau jos din tren, găsesc conductor, arăt bilet, mi se explică: ‚Deci vagonul 411 e vagonul 3, mergeți că acolo aveți loc’.
Urc la loc în tren și aici, în al treilea vagon (în fapt al patrusuteunșpelea) găsesc Paradisul. Semne de București-Viena peste tot. Vagon cu coridor lung și compartimente ca pe vremuri, cu șase locuri, geam mare și perdele de bumbac țeapăn albastru cu însemne CFR. Un Redbull rătăcit la fereastră, care probabil voia să mai stea o tură să vadă munții.
Pentru că peste tot scria Wien-Budapest-Keleti, bag capul în potențialul meu compartiment, temătoare să nu ajung din greșeală la Muzeul Prințesei Sisi din Viena, și o iau de la capăt:
Un cuplu de ucraineni (cred) simpatici îmi zâmbește, el se oferă să mă ajute cu bagajul, se ridică și umple tot compartimentul cu prezența fizică impunătoare. Îmi ia trollerul într-un deget și îl așază sus.
Trenul pleacă într-un balans adormitor, într-o atmosferă de film al lui Wes Anderson. Perdelele flutură ușor la geamuri, în timp ce prin fața ochilor ne trec munții acoperiți cu soare și zăpadă. Mă întreb când o să mai vedem zăpadă la București. Colega de compartiment și de fost bloc sovietic deschide o carte și începe să citească.
Spre deosebire de trenurile cu șiruri de scaune față în față, open space, compartimentele au ceva intim și familiar – timp de două ore și jumătate locuiești în aceeași ‘casă pe șine’ cu niște oameni pe care nu-i vei mai vedea niciodată în viața ta, dar acum împărțiți un drum. La Predeal se urcă alți douăzeci de tineri străini, studenți plini de viață, care umplu trenul cu râsetele lor.
În compartiment se strecoară un cuplu de români de vârstă mijlocie. Au locuri la fereastră, așa că mă relochez cu tristețe pe scaunul din mijloc, în timp ce domnul își deschide un Ciucaș, privește pe geam și își întreabă soția ‚e mai mișto cu trenul, nu? Ți-am zis eu să nu mai luăm mașina’.
Aprob cu voce tare, deși nu m-a întrebat nimeni nimic.
Scaunele sunt confortabile și moi. O mamă cu doi copii iese pe culoar, iar cei mici rabatează cele două pătrate de sub geam – îmi amintesc, după ani de zile de când n-am mai fost în acest model de vagon, că acolo mai există niște scaune. Pe vremuri, acolo se stătea la fumat când se interzisese fumatul în compartimente, așa că toată lumea se înghesuia pe coridor. Gândul că au existat vremurile în care se fuma în tren pare dintr-o altă viață.
Vagonul e plin de familii de bucureșteni cu schiuri, găști de studenți din alte țări sau cupluri care doar aveau chef să facă o plimbare.
Exact ca domnul de mai devreme mă întreb și eu – de ce nu merge mai multă lume cu trenul? Poate că mulți nu știu ce frumos poate să fie, să stai precum vecinul meu de compartiment cu o bere Ciucaș, cu munții desenați pe doză, în timp ce pe geam privești munții adevărați. Să nu te înghesui boscorodind pe DN1 cu toată lumea. Să nu te crucești când vezi ce depășiri în curbă/linie continuă bagă vitejii patriei.
Și, chiar dacă ești o femeie care călătorește singură și se luptă cu un troller, întotdeauna există un domn care te va ajuta să îl ‚pui sus’, fiindcă în tren manierele nu au dispărut niciodată.
Ajungem la București și deja încep să regret lumea paralelă, parcă din alte vremuri, în care mi-am petrecut ultimele două ore și jumătate, pe care acum o las în urmă și promit s-o recreez cu următoarea ocazie. Dar momentan mă opresc în primul Fornetti din gară.