Neștiuta poveste a îmblânzirii râului Dâmbovița, care taie Bucureștiul. De două ori pe an fugea din matcã, rupea podețe și inunda cartiere întregi

21 oct. 2021
2296 Afișari
Neștiuta poveste a îmblânzirii râului Dâmbovița, care taie Bucureștiul. De două ori pe an fugea din matcã, rupea podețe și inunda cartiere întregi
Neștiuta poveste a îmblânzirii râului Dâmbovița, care taie Bucureștiul. De două ori pe an fugea din matcã, rupea podețe și inunda cartiere întregi. Sursa foto: Creative Commons

Râul Dâmbovița este sinonim cu Bucureștiul. Deși nu este valorificat și apreciat precum Sena în Paris sau Tamisa în Londra, acest râu a evoluat alături de Capitală și și-a schimbat aspectul radical de-a lungul epocilor. Prin urmare, vă prezentăm istoria Râului Dâmbovița.

Râul Dâmbovița are parte de o istorie bogată, împletită cu cea a Bucureștiului, deoarece aceasta a oferit încă din cele mai vechi timpuri apă rece, surse de venit și loc de scăldat pentru locuitorii Capitalei. De asemenea, Dâmbovița a reprezentat și o sursă de probleme pentru bucureșteni din pricina inundațiilor, a malurilor mlăștinoase sau a mirosului greu ce era adus pe apă, însă aceste probleme au fost rezolvate de-a lungul anilor.

„Dâmbovița apă dulce / cin-te bea nu se mai duce”

Deși astăzi poate suna ireal să bei din Dâmbovița fără să te aștepți să faci măcar enterocolită, au existat vremuri în care Bucureștii beau din apa râului. Mai mult, gustul apei ar fi fost unul dintre motivele pentru care miticul cioban Bucur s-ar fi stabilit pe aceste meleaguri.

Spre finalul secolului al XVII-lea, documentele vremii pomenesc existența unor meseriași care își duceau traiul de pe urma apei care curgea prin mijlocul Capitalei – este vorba despre „apari” și „sacagii”. Aceștia cărau apă din râu cu sacaua la gospodăriile din București, contracost desigur.

Pentru a o putea bea, apa era tratată cu „piatră-acră” – sulfat dublu de aluminiu și potasiu, apoi bătută cu telul și în cele din urmă lăsată la limpezit. Meseria sacagiilor a fost „furată” în 1847 de „Stabilimentul fântânilor”, o instalație mecanică de pompare a apei din Dâmbovița.

Acum câteva sute de ani, până ca populația Bucureștiului să crească și până să se înmulțească meseriașii, apa Dâmboviței era elogiată chiar și în versuri bătrânești, amintite la 1846 de ofițerul austriac Enrich Winterhalder, ajuns în Capitală:

„Dâmboviţa, undă dulce,
Undă cu cerescul dar,
Cine te-a gustat vreodată
Va să plece în zadar
Dâmboviţa, apă dulce,
Cine o bea, nu se mai duce!”

Schimbarea vremurilor și creșterea numărului de locuitori a dus la pierderea acestui renume, deoarece Dâmbovița purta pe luciul său resturile tăbăcarilor, gunoaiele cârciumilor și murdăria produsă de lânari. Unde mai punem că unii bucureșteni își aruncau în râu deșeurile menajere, iar măcelarii răsturnau aici sângele și resturile animalelor. Astfel, la final de secol XIX versurile sunau astfel:

Mai sunt gârle ce au țărmuri/ adumbrite de răchiți/ Sau de sălcii pe sub care/ plutesc bărci cu-ndrăgostiți/ Dar pe malul Dâmboviței cresc scaieți și pălămidă/ Și n-a produs pân-acuma/ decât febră tifoidă”.

Inundațiile devastau mahalalele Bucureștiului an de an

An de an, agoniselile bucureștenilor erau distruse de inundațiile ce se revărsau din Dâmbovița. Acestea erau cauzate de numărul mare de mori de cereale ce sufocaseră malurile Dâmboviței în secolul al XVIII-lea, odată cu creșterea numărului de locuitori. Problema erau zăgazurile morilor, care duceau la depozitarea în râu a unei cantități mari de nămol. În jurul anului 1770 morile se întindeau de la Cotroceni și până la Mănăstirea Văcărești, adică în inima târgului.

Deși în 1815 au fost efectuate lucrări de curățare și adâncire a fundului Dâmboviței, lucrările fiind conduse de Gustav Freiwald, în 1864 și 1865 au avut loc o serie de inundații distrugătoare – apa a fost atât de mare încât Capitala a devenit câteva zile o „Veneție” mai estică – bărcile se puteau plimba nestingherite pe străzi.

Aceste nenorociri l-au făcut pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza să ceară desființarea morilor, dar și conceperea unui proiect de canalizare a Dâmboviței. Mai mult, au fost efectuate proiecte pentru realizarea de cheiuri pe malurile râului, dar și pentru realizarea de poduri.

Din lipsa fondurilor, lucrările au început abia în 1880, sub domnia lui Carol I. Nouă ani mai târziu, Dâmbovița avea o albie nouă, mai adâncă cu 6 metri, brațele secundare i-au fost desființate, precum și cele cinci insule. Mai mult, au fost construite șapte poduri de piatră și cinci poduri metalice.

Unde se aflau cele cinci insule ale Dâmboviței

Până la modernizarea de care aminteam mai sus, Dâmbovița avea o salbă formată din cinci insule. Prezența acestora în Capitală nu a dispărut decât fizic odată cu modificarea zonei. Spre exemplu, una dintre insule găzduia Biserica Eforie, în timp ce o alta era extrem de întinsă – avea peste 2 kilometri – și se afla unde astăzi este Podul Mărășești. Au rămas și nume de străzi din acele vremuri, botezate după fântânile de unde bucureștenii își luau apa: Strada Între Gârle, Strada Puțul lui Zamfir, Strada Puțul lui Crăciun, spre exemplu.

În perioada interbelică Dâmbovița a fost ascunsă

Râul Dâmbovița a avut de suferit în perioada interbelică, perioadă în care zona râului care se întinde de la Piața Națiunilor Unite până la Piața Unirii a fost acoperită cu un planșeu de beton. Lucrarea a fost executată în anul 1934 și a rămas în funcțiune până în perioada regimului comunist, când a mai rămas doar o porțiune din planșeu, în zona Pieței Unirii. Scriitorul Henri Stahl a asemănat acoperirea Dâmboviței cu un parvenit care își ascunde părinții din cauză că aceștia poartă straie țărănești.

Metroul a mutat râul sub două magistrale și două pasaje

Construirea rețelei de metrou a dus la modificarea serioasă a Dâmboviței în centrul Bucureștiului. Astfel, în anii ’70-’80 aceasta a fost ștearsă aproape cu totul de pe hartă în zona Unirii.

O lucrare inginerească impresionantă a mutat râul în subteran, iar acesta curge în ziua de astăzi pe sub două magistrale de metrou, pe sub pasajul pietonal de la metrou, dar și pe sub pasajul rutier dintre Universitate și Unirii.

Stați, suprapunerea nu este completă, deoarece din 1987 pe sub Dâmbovița „curată” curge un alt „râu”, „murdar”. Este vorba despre artera principală a sistemului de canalizare a Bucureștiului. O altă realizare impresionantă și utilă, ce are scopul de a înghiți și purta apele menajere și pe cele pluviale.

Cifrele acestui „râu de sub râu” sunt uluitoare – are o capacitate de ape uzate de nu mai puțin de 75 de metri cubi pe secundă, adică de șapte-opt ori debitul mediu al Dâmboviței.

Scopul comuniștilor a fost de a transforma Dâmbovița în ceva fără utilitate propriu-zisă, un curs de apă artificial, decorativ. Este ironic că oamenii consideră lacurile Tei și Herăstrău drept zone naturale, deși aceste lacuri sunt artificiale, în timp ce Dâmbovița un râu care curge pe aceste meleaguri de când lumea, este considerat artificial, acest aspect fiind probabil oferit de albia betonată a râului.

Cookies