Una dintre cele mai bizare experiențe pe care le poți avea pe bicicletă în București este atunci când mergi regulamentar pe o pistă și să descoperi că, dintr-odată, nu mai e sub tine. Nu pentru că ai ratat tu vreun indicator sau ai luat-o greșit. Pur și simplu s-a terminat. În față ai trotuarul. În stânga ai mașinile. În spate mai vin niște bicicliști. Iar tu ai câteva secunde să-ți dai seama pe unde ar trebui să continui traseul.
Problema cu o pistă care se termină brusc nu e doar că îți strică traseul, ci că te obligă să treci, dintr-o dată, dintr-o zonă sigură direct într-un trafic pentru care poate nu erai pregătit.
Genul ăsta de situație contează mai ales pentru oamenii care petrec mult timp pe bicicletă și ajung să traverseze zilnic zone foarte diferite ale orașului, precum curierii. Tocmai de aceea, experiența celor care merg mult pe două roți poate spune destul de clar unde apar problemele reale din trafic și unde infrastructura începe să nu mai funcționeze pentru ei.

În weekendul 19–20 septembrie, Wolt și Asociația HaiCuBicla au organizat, în cadrul Săptămânii Europene a Mobilității, un eveniment în Parcul Herăstrău unde bicicliștii și curierii au avut acces la verificări tehnice gratuite, dar au și discutat despre problemele pe care le întâlnesc în trafic.
Organizatorii spun că discuțiile au vizat inclusiv zonele în care cei care merg pe bicicletă se simt vulnerabili și dificultățile care le afectează traseul. „Dincolo de reglajele tehnice, pentru noi a fost important să adunăm aceste experiențe și să înțelegem mai bine unde apar problemele și ce îi face pe bicicliști să se simtă vulnerabili”, spune Oana Turturică, președinta Asociației HaiCuBicla.
Iar una dintre situațiile în care problema asta devine foarte concretă este exact cea de aici: ce faci când pista pe care mergeai se termină și trebuie să decizi singur cum continui?

Primul lucru important este că o pistă de biciclete nu devine automat trotuar doar fiindcă se termină. Regulamentul de aplicare a Codului Rutier spune că, atunci când pe direcția ta de mers există o pistă pentru biciclete semnalizată ca atare, ești obligat să circuli pe ea. Tot regulamentul interzice însă circulația cu bicicleta pe trotuar atunci când acolo nu există o pistă amenajată, așa că varianta care poate părea cea mai firească, „s-a terminat pista, continui pe trotuar”, nu este automat și cea legală.
În lipsa pistei, bicicleta poate circula pe partea carosabilă, acolo unde accesul bicicletelor nu este interzis. Regulamentul spune și că bicicliștii trebuie să folosească banda de lângă bordură sau acostament, cu excepția situațiilor în care trebuie să se încadreze înaintea unei intersecții pentru a vira la stânga.

Dacă pista de bicicletă se varsă în carosabil, nu înseamnă că ai primit automat și un culoar liber de un metru și jumătate în care să intri liniștit.
Trebuie să te asiguri înainte să schimbi direcția și să intri în fluxul de trafic. Mai ales când diferența de viteză dintre tine și mașinile care vin din spate este mare, ultimii metri ai pistei pot fi mai importanți decât toată porțiunea pe care ai mers relaxat până acolo.
Problema continuității infrastructurii e tocmai asta. Nu ajunge ca o pistă să existe undeva între punctul A și punctul B. Contează și felul în care intri pe ea, cum traversezi intersecțiile și, mai ales, ce se întâmplă când se termină. Poți avea o bucată impecabilă de pistă și, când ajungi la capătul ei, te trezești pe circuitul de raliu.

Mai există și varianta mai puțin spectaculoasă, dar uneori mai sănătoasă: cobori de pe bicicletă. Dacă ajungi într-un punct în care nu te simți în siguranță să continui pe carosabil, poți merge pe lângă bicicletă până găsești o variantă mai bună de traseu. Asta este important și dacă vrei să folosești o trecere pentru pietoni: regulamentul interzice traversarea trecerii în timp ce mergi pe bicicletă.
Sigur, nu pentru asta ți-ai luat bicicletă. Dar între două minute în care împingi bicicleta și o manevră făcută la noroc printre mașini, prima variantă are niște avantaje evidente. Pe hartă ai doi kilometri. În realitate, dacă pista se termină prost, nu poți traversa unde trebuie și mai ocolești și o intersecție, te trezești că faci cinci.”
Discuția despre infrastructura velo ajunge foarte ușor la numărul de kilometri de piste. Este o cifră simplă și sună bine într-un excel, dar pentru omul care chiar circulă pe ele contează însă și dacă acei kilometri sunt legați între ei.
O pistă care începe după o intersecție și dispare înainte de următoarea poate rezolva o bucată din drum, dar îți lasă ție problema celor mai dificili metri de la final. Iar dacă trebuie să cobori de pe bicicletă, să ocolești sau să reintri repetat în traficul auto, traseul de pe hartă începe să semene tot mai puțin cu un drum real, util.
Problema este discutată și la nivel european. Wolt a anunțat un parteneriat de un an cu European Transport Safety Council, iar organizația urmează să analizeze, printre altele, designul intersecțiilor, infrastructura separată pentru biciclete și managementul vitezei. Experiența celor care pedalează zilnic, inclusiv a curierilor, ar urma să fie folosită ca punct de referință.
Până când toate bucățile astea vor ajunge să formeze un traseu continuu, regula practică rămâne cea mai puțin spectaculoasă: nu continua din inerție când se termină pistă. Uită-te unde ai ajuns, verifică dacă poți intra în siguranță pe carosabil și, dacă nu poți, coboară și caută următorul loc din care poți relua traseul. Pentru că o dungă trasată pe asfalt poate să se termine brusc. Tu, ideal, nu.
„Nervi pe 2 roți” este o serie susținută de Wolt despre cum se circulă, în realitate, pe bicicletă, scuter sau moped prin București. Vorbim despre infrastructură, reguli, situații-limită și soluții practice, pornind de la problemele pe care le întâlnesc zilnic cei care se deplasează pe două roți prin oraș.