🚌 În STB, un băiețel. Foarte frumos și foarte ciufulit. Are vreo 4 ani vorbește întruna. Nu e copilul tipic, care întreabă obsesiv „De ce?”, nici genul celălalt de curios, care vrea să știe, mereu, aceeași treabă: „Ce înseamnă (aia, aia, ailaltâ), mama?”. E tipul de prichindel care anunță entuziast tot ce vede pe fereastră, presupune chestii despre orice, musai cu voce tare, se întreabă diverse lucruri și-și răspunde singur imediat, fără să ia vreo pauză. Pare că nici n-are nevoie să respire, preocupat să înșire cuvinte, un pic peltic, un pic mucalit (verifică, din când în când, efectul pe care îl au vorbele lui), un pic îngrijorat, atunci când nu primește reacție de la părinți. Într-unul dintre rarissimele momente în care își trage sufletul, tatăl apucă să constate:
– Măi, da-ți mult îți mai place să vorbești!
– Daaa, așa e, îmi place să vorbesc mult! Îmi place să spun lucruri multe! Dar știi ce bine e atunci când vorbești mult? E bine mult!
🚌 Domn în prag de pensionare, în timp ce asudă la semafor:
”Vă spun, țara asta e praf! Uite, nepoată-mea: corigentă într-a șasea, corigentă într-a șaptea, corigentă într-a opta, acum vine și-mi zice:
– Tataie, am luat 8 la fizică!
– Bravo ție!
Ce mai, mai are puțin și iese premiantă! Da’ după aia mai stă puțin și mă întreabă:
– Ce-i ăla municipiu?
– POFTIIIIM?!
Profesoara ei de geografie a dat examen, să vadă dacă ajunge titulară sau rămâne… locțiitoare d-aia. A luat 1! Păi, dacă ea a luat 1, înseamnă că pe nepoată-mea o învață de zero!
🚌 Orice drum cu STB-ul e un câștig. Dacă ai, de pildă, norocul să nimerești lângă doi adolescenți care „trag de fiare”, ai prețioasa ocazie să te pui la punct cu ultimele ritualuri din sala de forță. Sună criptic și oarecum poetic:
– Lunea nu face nimeni piept!
– Marțea nu se-atinge niciunu’ de spate!
– Și miercurea nu se-nchină nimeni la picioare!
🚌 În autobuz, pe linia STB 484, un bărbat între două vârste pare apăsat de toate nenorocirile lumii. Se vaită la telefon, se-ncruntă și oftează:
– Prăpădenie, nu altceva! Îți… îți vine să-ți iei câmpii! Să-ți smulgi părul din cap și mai multe nu!
Adevărat maestru al suspansului, omul nu furnizează vreun indiciu care i-ar putea ajuta pe confrații călători să lămurească sursa nefericirii personale. Mai oftează o dată, după care încețoșează și mai tare imaginația generală:
– Nu e, n-ai, nu sunt oameni, mă!
🚌 Viața sentimentală e o perpetuă provocare. O sursă inepuizabilă de neprevăzut. E și concluzia la care pare să fi ajuns tânăra de cam 30 de ani cu aer de corporatistă, care-și amuză prietenele, pe linia 226, cu povești de suflet (și nu numai). Pe ton scăzut, cu un licăr în ochi, descrie în detaliu un potențial pretendent la inima ei: „Înalt… blond… cu ochi albaștri… doctor… școlit la Londra… Suna fix a ce trebuie! În realitate… În realitate vă spun eu că nu vreți să știți!”.
Izbucnesc toate trei în râs. Autobuzul merge mai departe. La fel face și viața.
Nota B365.ro – Mai multe Cronici STB, mai jos:
