Nenorocirea de la Mega, Lidl și alte supermarketuri din București despre care nu vorbește nimeni

Trăim într-o perioadă în care se rup foarte multe tăceri, indiferent dacă ești acasă, la Mega, la Lidl, în parc, pe bloc, pe stradă, în București sau Tulcea. 

Tăcerile sunt făcute ferfeniță, tratate ca ultimele zdrențe, iar acest lucru este foarte ușor de înțeles având în vedere că noi, oamenii, suntem obișnuiți să strigăm și să urlăm atunci când ne e frică sau atunci când ne speriem sau atunci când ne panicăm sau atunci când atacăm. 

N-am văzut până acum în filmele istorice oștiri care să se atace în liniște sau măcar în șoaptă, iar pe fundal să se audă doar zgomotul gloanțelor sau al săbiilor. 

Tăcerile, am impresia, își pot găsi casă acolo unde nu există tabere, iar colectivul se comportă ca un singur individ, la fel cum își pot găsi mai ușor casă într-un singur individ care-și vede de treaba lui.  Am zis că am impresia pentru că nu prea am întâlnit încă.

Trăim într-o perioadă în care tăcerile sunt condamnate, iar cauza acestora nu contează pentru cei care le condamnă, deși, de multe ori, cei care le condamnă o fac în numele libertății oricui de a face ce vrea. Trăim într-o perioadă în care “facă-se Voia Ta” e o rugăciune frumoasă doar dacă slujește unor interese personale. La cum se comportă societatea, poate chiar ar trebui schimbat Tatăl Nostru și, în loc de “facă-se Voia Ta”, să fie “facă-se Voia Ta dacă îmi convine și mie”.

În noiembrie și decembrie, anxietatea mea a jucat nenumărate sârbe pe muzica rezultatelor alegerilor și nu știu dacă acum mă uit un pic mai liniștit la imaginea deciziei României pentru că m-am călit sau pentru că sunt prea obosit pentru un atac de panică sau pentru că am acceptat un pic mai mult că nu există liber arbitru și că Voia Domnului a luat de nenumărate ori direcții care ar pune la îndoială mult invocată gândire critică. Și, ca să mă poziționez și eu cumva în acest context politic, îmi doresc să reușesc să fiu de acord cu toată lumea, căci gândirea mea critică îmi spune că lipsa criticii mi-ar face cel mai bine.

Nici nu știu de ce am început așa dramatic acest articol, dar cel mai probabil așa a vrut Domnul. În fine, ce vreau eu să mai precizez e că, la finalul lui noiembrie și începutul lui decembrie, Domnul a vrut ca eu să-mi pierd umorul și nu mi-a fost deloc bine, așa că îmi doresc să ne fie dat să reușim să ne păstrăm umorul, indiferent pe unde o ia Calea care ne duce spre Dumnezeu, pentru că, chiar dacă în unele situații umorul ar părea îndreptățit să fie condamnat, el are șanse destul de mari să fie un semn de sănătate mintală dacă nu râde de cineva și doar face haz de necaz.

Acest articol, așa cum spune si titlul, are cu subiect o problemă stringentă care îi afectează psihologic pe mulți dintre bucureșteni, deși sunt convins că și în alte municipii, orașe, comune, sate sau cătune această breșă în comunicare crește ca o tumoră malignă care nu se uită pe cine calcă în picioare fie că e copil, tânăr, adult sau bătrân și indiferent de cu cine votează aceștia. Mai puțin copiii, copiii nu votează, de asta a și sugerat Isus să fie lăsați să meargă la El. Problema are legătura cu tăcerea, poate de asta am și început așa articolul, dar e o tăcere impusă și știm că o astfel de tăcere nu e ceva frumos.

Problema, doamnelor și domnilor, este lipsa de semnal de telefon din prea multe dintre supermarketurile din Capitală. La Mega-ul pe care îl frecventez eu, de exemplu,  semnalul se termină la legume și fructe, adică maxim un castravete poți să-ți cumperi bârfind pe cineva sau încercând să-ți convingi rudele să voteze cu altcineva. Și castraveții nu sunt în adâncul magazinului, ci chiar lângă intrare, vis a vis de case, pe stânga.

Trebuie să știi de acasă cu ce vrea familia să-și întrețină alcoolismul, căci de la raionul cu alcool, nici măcar la 0219335 nu poți să suni. Ăsta este numărul de la AlcoLine Aliat, o linie de asistență pentru lupta cu dependența de alcool. Deci, nici nu se pune problema să suni acasă și să întrebi: Tati, ce vrei să bei ca să mă bați diseară?”

Nici la ape nu e mai bine, la detergenți deja e o gaură neagră, nici telescopul Hubble nu te vede, iar la mâncare pentru câini ești deja în altă dimensiune unde, oriunde ai suna, se aude sunetul acela de deranjat piu-ui-uiu-piu-ui-uiu.

Acum poate că o să vi se pară exagerat când o spun că asta ne afectează psihologic, dar, într-o lume în care multe lucruri nu merg, e foarte posibil să-ți pună capac fix lipsa de semnal din supermarket. 

Poate că ești o nevastă disperată care se descarcă la prietena ei sau un adolescent care profită de clipele de intimitate departe de părinții lui abuzivi discutând cu prieten sau Moș Crăciun care intră să cumpere ultimele cadouri și nu are lista la el sau poate ești un om care muncește foarte mult și ăla e singurul moment în care poți să se destinzi vorbind cu cineva. Canci forever. Nu merge.

Sunt și cazuri în care semnul e atât de precar că nu ți se conectează telefonul să plătești cu el. Oricine ar veni la putere, ar trebui să aibă în vedere cât mai grabnică rezolvarea acestei probleme. Nu știu care e soluția. Să inunde supermarketurile cu 5G ca să ne știrbească acesta și ultima fărâmă de umanitate din noi, dar măcar să putem vorbi nimicuri. Să angajeze pe cineva care să țină mici antene în urma celor care vorbesc la telefon. Să ne microcipeze ca să putem suna din cap și să votăm pe cine ne spune microcipul conectat la AI, că am văzut că AI-ul are niște principii destul de democratice și lipsite de judecată.

În plus, este și în folosul și prinosul supermarketurilor să rezolve problema, căci, vorbind la telefon, mai ales dacă avem niște discuții mai pasionale, nu ne mai uităm cum trebuie și nu mai vedem prețurile la fel de bine, că atenția distributivă nu e acasă la toată lumea și știm cu toții ce ușor ne lăsăm pradă rușinii de a renunța la un produs la casă din cauză că e prea scump, cum am luat eu mai demult o sticlă de Moet pentru că era pusă deasupra etichetei de Mionetto și amândouă începeau cu M. 

M-am aprins, îmi cer scuze, deși nu se simte din text. În plus, mai e și una dintre legile lui Murphy, cea conform căreia nu găsești un angajat într-un supermarket atunci când ai nevoie de unul și poate i se face cuiva rău și nu are cum să sune după ajutor. Anxios fiind, aici chiar m-am gândit la o soluție și anume, cu ultimele puteri, să dărâm câteva produse de pe rafturi, că alea au un semnal care se aude până la casă. 

În fine, există și predicții politice optimiste în acest sens, predicții care sugerează că vom fi atât de săraci, încât nu vom mai avea de ce să ne ducem la supermarket. Sper, totuși, că, în virtutea poporului român, ne vom ține ultimii bani ca să-i dăm pe abonamentul de telefonie mobilă, nu pe alimente și că se va găsi cineva deștept care să bună bazele unui limbaj prin bipuri, dacă nu ne vom mai permite apeluri. 

Un bip să însemne “Ce faci?”, două la interval de 5 secunde să însemne “Hai pe la mine!”, după la interval de 10 secunde să însemne “Vin pe la tine!”, trei bipuri înapoi să însemne “Hai, vino, că am pus apă la încălzit și ne spălăm împreună”.

Nu știu ce ne pregătește Domnul, dar cum lumea asta pare din ce în ce mai mult un fel de punere în scenă a pildei lui Iov, am convingerea că măcar unora dintre noi le va fi dat să nu creadă că-și pot pierde valoarea sau demnitatea sau credința, în funcție de ce le oferă prin mediul politic. La urma urmei, misterioase sunt Căile Domnului și chiar dacă nu de mistere ne arde nouă acum, până nu le vom dezlega vom continua să aruncăm cu pietre unii în alții. Vă pup pe Mântuire. Doamne ajută și Doamne ferește, Domnul alege, Omul primește.

Adișorul Nealegătorul. Votez, calmați-vă! Dar asta nu înseamnă că și aleg eu.

Pup, din nou, Adișorul Nealegătorul.