Bucureștiul lui Nelu Ploieșteanu: cum a fost luat cu duba din Cișmigiu și ce melodii cerea Dinică

B365.ro propune o serie de interviuri care să contrabalanseze cumva lucrurile urâte din Capitală, despre care e nevoit să vă informeze zilnic, și să vă ofere alte viziuni asupra orașului. Astăzi, despre București ne povestește Nelu Ploieșteanu.

*

Când ați venit prima dată în București?

Prima dată am venit în septembrie ’77, după cutremur… Eram foarte entuziasmat, mai fusesem înainte, dar atunci m-am mutat definitiv aici, la 22 de ani. Am apucat vremuri foarte frumoase. Piața Victoriei era atunci făcută cu pavaj de lemn, lumea era elegantă, frumos îmbrăcată, cu pălării…

Acum nu mai e lumea elegantă?

Acum, nu știu. Când am venit eu, cântăreții erau toți îmbrăcați frumos, aveau camăși albe întotdeauna… nu mai e așa.

În ce zonă din București v-ați așezat?

Am stat pe Dudești prima dată. Apoi pe Căderea Bastiliei. Pe urmă, pe Aurel Vlaicu și, de 25 de ani, stau pe 1 mai.

Și ce cartier v-a plăcut cel mai mult?

Mai mult cartierul 1 mai, dar probabil și pentru c-am stat mai mult aici.

Restaurantele bucureștene cum erau pe-atunci?

Erau mereu mulți oameni în ele. Nu vorbesc cu nostalgie d-asta comunistă, vorbesc cu nostalgie pentru că eram tânăr și erau chiar locuri frumoase… localurile erau arhipline, erau neîncăpătoare. Erau…

Ieșeau mai des bucureștenii la restaurant decât acum?

Era arhiplin! Ar-hi-plin! Toți făceau chefuri până-n zori. Se strângeau oamenii.

Și de ce credeți că-s mai puțini acum? Lipsa de bani?

Nu știu de ce sunt așa puțini… nu-mi dau seama.

Dar locuri care vă plac din Bucureștiul actual?

Nu știu dacă-mi mai place ceva…

Ați rămas 30 și ceva de ani aici fără să vă placă nimic?

Am rămas aici că era mai ușor. Era mai ușor de trăit. Pe vremea lui Ceaușescu nu se putea trăi la țară. Dar foarte greu m-am obișnuit. Eu eram obișnuit la țară, acolo era altceva.

Ce vă enervează la București?

Mă enervează gălăgia și lucrurile astea care … nu pot să vă spun … că sunt prea multe de spus.

Păi și nu v-ați gândit să vă stabiliți în străinătate niciodată?

Nu, că sunt oameni care au fiecare treaba lor. M-a tentat să rămân în Franța când am fost, dar n-aveam inima să rămân. Nu.

Mai țineți minte primul local în care ați cântat aici?

Daaa… am fost cu Romica Puceanu, cu Maria Dragomiroiu la Salonul Spaniol, era pe Calea Victoriei, Caraiman se chema restaurantul. Cântam acolo până la ora 1 dimineața. Apoi am cantat la Bulevard, apoi la Dunărea ș-apoi la mai multe.

Pe Gheorghe Dinică l-ați cunoscut când ați ajuns la Șarpele Roșu?
Da, la Șarpele Roșu. Și pe el, și pe Iordache, și pe răposatu, Șerban Ionescu, pe Papaiani… frumos era acolo.

Mai e vreun local în Capitală în care să se adune personalitățile, cum era atunci Șarpele Roșu?
Da, Șarpele Roz. Dar m-a întrebat unu la un interviu ce lipsește la Șarpele Roz, comparativ cu Șarpele Roșu: personajele lipsesc.

Cea mai bună perioadă pentru lăutarii din București când a fost?

Asta întotdeauna a fost: pentru că, din fericire, oamenii mai și petrec, la fiecare moment de bucurie vine ș-o petrecere.

Povesteați, într-un interviu, că v-au ridicat c-o dubă din Cișmigiu odată.

Doamne ferește, da… Că nu aveam serviciu. Noi, pe vremea lu’ Ceaușescu, aveam… se numea atestat, atestat de artist liber profesionist. Și așa de dotați erau politiștii că nu știau nici să ne dea amenda. Și-a sunat la telefon șefu’ ca să zică: Domne, scrie pe el atestat… Scria mare cât capul lui „liber”. Eu i-am zis că nu m-a angajat cu atestatul nimeni la restaurant, permanent, doar colaboram. Un angajat al unui restaurant, al ITCM, de exemplu, avea 800 de lei și eu, ca și colaborator, eram plătit dublu. Că plăteam separat FISC-ului, la fel ca artiștii de circ, și ei aveau atestate. Bineînțeles că ne luau ca păunii și ajungeam, cei fără serviciu, să stăm 3 luni de zile la pușcărie. Da’ ăsta nu vazuse atestat până acum. Era un carnețel roșu pe care scria artist liber.

Cine emitea atestatele?

Erau emise de Agenția de Impresariat Artistic. Noi plecam cu atestatul peste hotare, puteam păstra și valută la noi.

Alte probleme cu milițienii ați mai avut?

N-am mai avut, că eu m-am făcut cunoscut după Revoluție. 

Oricum, ați spus că polițiștii vă iubesc, că nu vă dau amenzi când vă prind în trafic. Se întâmplă așa și în București?

Da, chiar la Perla mi-aduc aminte, m-au adus acasă cu duba lor. Venisem la sora mea, ca ea era mutată aici și am plecat pe jos, că era ora 1 și nu erau taxiuri. Și m-au prins politiștii, mi-au cerut actele; eu n-aveam mutația aici și am mințit că am venit aseară. Mi-a dat 200 de lei amendă. Eu, de frică, am zis: Cu plăcere. Și l-a băgat pe un militar în dubă, iar pe mine m-a pus în față si m-a dus acasă. C-a zis că-s primul om care zice mulțumesc când îi dau amendă. În ’79 se întâmpla asta.

Când v-ați schimbat numele erați deja în Capitală?

Numele mi l-am schimbat în ’81, din întâmplare. Că așa se nasc astea, așa se purta atunci. Irina Someșeanca era din Someș. Sofia Vicoveanca era din Vicov. Și, ca să fie mai ușor- eu, de fapt, sunt din Ploiești și mi-a zis unu’ Nelu Ploieșteanu. Pe mine mă cheamă Ion Dumitrache.

Ați simțit vreodata că bucureștenii se țin mândrii față de provinciali?

În breaslă mai erau de-aștia, alții nu. Eu m-am simțit mereu foarte iubit. Mă-ntrebau și ăștia de la rromi dacă am simțit discriminare. Nu, de ce să mint? I-am cântat și lui Nicu Ceaușescu la Salonul Spaniol, și eu, și Maria Dragomiroiu.

Ce melodii cerea Nicu Ceaușescu?

D-astea de pușcărie, săracu’… La Chilia-n port. Eu am cântat-o pe-asta în filmul Cel mai iubit dintre pământeni. Eu am fost un om norocos, că am fost contemporan cu marile personalități.

Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache ce melodii voiau?

Eu mă străduiam să cânt romanțe, că ziceam că-s oameni serioși, bucureșteni. Și zice Dinică… Bă, Nelu, ce dracu, mă? Cântă și tu „Dau cu zaru una-una, parcă le-așezam cu mâna”, că eu sunt crescut pe Giulești. 

Muzica care se aude acum în Capitală cum vi se pare?
Nu vreau să comentez din punct de vedere artistic. Muzica, acum, e comerț. Dați-mi ce exemplu vreți din marii maneliști, că eu vă spun că-s cei mai mari lăutari, cântă ca și mine. Cântă ce se caută.

Per ansamblu, cum e Bucureștiul lui Nelu Ploieșteanu?

Îmi place, într-un fel mi-a plăcut întotdeauna.

ALTE ARTICOLE din seria Bucureștiul Meu:

Bucureștiul lui Horațiu Mălăele  Bucureștiul lui Victor Rebengiuc

Bucureștiul Feliciei Filip             Bucureștiul lui Ioan Lascăr

Bucureștiul lui Șerban Sturdza   Bucureștiul lui Tiberiu Soare

Bucureștiul Maiei Morgenstern   Bucureștiul lui Nicușor Dan

Bucureştiul lui Andrei Pandele   Bucureștiul lui Lucian Boia

Bucureştiul lui Andrei Gheorghe      Bucureştiul lui Teodor Frolu