Necunoscuții formidabili care au făcut fabulosul București interbelic și pe care-i cunoaștem acum. Istoricul de artă Oana Marinache ne prezintă arhitecții uitați

În imaginea de mai sus, o admirăm pe arhitecta Ada Zăgănescu. Fotografia face parte din colecția personală a familiei Mihnea Groza. Pentru cei care iubesc Bucureștiul vechi, pentru arhitecți și pentru cercetători, volumul Corpul Arhitecților din România, publicat de Editura Istoria Artei la sfârșitul anului 2022, este o revelație, o sursă prețioasă de informații. În cadrul proiectului “Arhiva de arhitectură: Corpul Arhitecților”, istoricul de artă Oana Marinache și istoricul Alina Havreliuc au fotografiat peste 100 de dosare noi, descoperind documente importante legate de starea civilă a arhitecților din perioada interbelică: certificate de naștere, de botez sau de obținere a cetățeniei, fotografii personale, diplome de studii și recomandări din partea comanditarilor. Mai jos, interviu cu istoricul de artă Oana Marinache.

Baza de date o găsiți pe site-ul arhivadearhitectura.ro, la Secțiunea Arhitecți, și este accesibilă tuturor celor care vor să știe mai multe despre biografia și destinul arhitecților despre care până acum nu aveam chiar niciun fel de informații.

În anul 1934, Corpul Arhitecților din România cuprindea 428 de de arhitecți diplomați, dintre care 313 profesau în București

În decembrie 1932, Ministrul Instrucțiunii, Cultelor și Artelor, profesorul Dimitrie Gusti, prezida Adunarea Generală de constituire a Corpului Arhitecților din România și aproba Regulamentul de Funcționare. Doi ani mai târziu, în 1934, Corpul Arhitecților cuprindea 428 de de arhitecți diplomați, dintre care 313 numai în București și 88 de arhitecți recunoscuți, dintre care 23 din București. Ca să facă parte din Corp, din breasla recunoscută cu patalama, arhitecții trebuiau să se supună unor reguli stricte: să depună acte doveditoare pentru Academiile de arhitectură absolvite și să facă dovada unei practici neîntrerupte de 5 ani în domeniul arhitecturii. Toate posturile de arhitecți în instituțiile de stat puteau să fie ocupate doar de arhitecți diplomați. Existau și pedepse disciplinare care începeau de la mustrare publică și terminau cu interzicerea de a profesa timp de 5 ani, mergând până la radierea definitivă.

“În momentul acesta, avem o galerie întreagă de chipuri și biografiile exacte ale arhitecților. Nu mai bâiguim și nu mai punem semnul întrebării la data nașterii”

B365. ro: Care este noutatea pe care o aduce volumul “Corpul Arhitecților din România” și site-ul arhivadearhitectura.ro?

Oana Marinache, istoric de artă: “Pot să spun că, în sfârșit, avem aceste fișe biografice corecte și îmi place să spun că le dăm un chip arhitecților din perioada interbelică. Ați văzut că listele mele despre arhitecți încep din secolul al XIX-lea, pe vremea când în arhive identificam arhitecții numai după semnături. La acel moment era și normal să nu avem cum să identificăm aspectul vizual al arhitecților. Dar odată ce tehnologia și tehnica fotografică au evoluat, totul s-a schimbat. În anul 1932 arhitecților li se cere în mod clar să aducă și fotografii pentru legitimația de arhitect, pentru dreptul de semnătură. În momentul acesta avem o galerie întreagă de chipuri și avem biografiile lor exacte. Nu mai bâiguim și nu mai punem semnul întrebării la data nașterii, la numele părinților sau la locul nașterii. Nu avem însă, de multe ori, partea de final, cea în care se încheie activitarea sau destinul lor. Faptul că exista obligativitatea ca ei să vină cu aceste date biografice clare este o mină de aur pentru orice cercetător și pentru orice investigație care va fi făcută la un moment dat”.

“Uitați-vă la eleganța acestor personalități, la modul de a se prezenta, la ipostazele în care sunt surprinși”

B365. ro: Am observat că mulți arhitecți și-au făcut fotografii recente pentru legitimații, chiar în acel an 1933. Se vede că sunt tineri. Poate alții au pus poze vechi, dar cei mai mulți sunt tineri.

Oana Marinache, istoric de artă: “Poate că cercetătorii în istoria fotografiei ar putea să ne spună mai multe. Apăruseră în București studiouri care făceau portrete profesioniste. Uitați-vă la eleganța acestor personalități, la modul de a se prezenta, la ipostazele în care sunt surprinși. Nu toți sunt din fotografiați din față, ci din profil sau semiprofil. Sunt fotografii foarte frumoase”.

B365.ro: Nu sunt acele mugshoturi ca la miliție. Au prestanță, poartă pălărie și costume elegante, au tot șarmul Bucureștiului interbelic.

Oana Marinache, istoric de artă: “Exact, este din nou o nostalgie, pentru că ne dăm seama ce am pierdut. Câtă recunoștință și câtă nevoie aveam de a recupera acest fond de arhivă, cu toată activitatea acestor arhitecți care au construit totuși un oraș, o țară”.

“Ideea mea principală a fost să facem aceste documente accesibile”

B365. ro: Volumul Corpul Arhitecților din România, cât și site-ul arhivadearhitectura.ro sunt dedicate numai profesioniștilor și arhitecților?

Oana Marinache, istoric de artă: “Ideea mea din anul 2014 a fost să facem aceste documente accesibile. Am pornit de la ideea că nu pot să cuprind într-o viață tot ceea ce există, este nevoie de o echipă din mai multe domenii. Eu am avut-o pe doamna profesoară Lambru care m-a inițiat în paleografia chirilică, alfabetul de tranziție. Este foarte bine când mai multe minți de arhitecți, istorici, ingineri văd documentele și înțeleg de fapt cum se puneau bazele modernizării orașului. De-a lungul timpului oamenii le citează, le cercetează și eu cred că inițiativa noastră și-a îndeplinit scopul”.

“Noi am reușit să studiem un fond de arhivă care nu fusese dat niciodată în cercetare”

B365. ro: În volumul «Corpul arhitecților din România» am văzut că există foarte mulți arhitecți total necunoscuți. De ce nu au au fost niciun fel de informații despre ei? Vorbim de arhitecți importanți.

Oana Marinache, istoric de artă: “Noi am reușit să studiem un fond de arhivă care nu fusese dat niciodată în cercetare. Ce s-a întâmplat? Fondul conținea multe date personale, este aceeași problemă de care ne lovim atunci când publicăm acte de vânzare-cumpărare, o adresă, un nr de telefon, date biografice. Fondul acesta a fost declasificat și dat în cercetare în octombrie 2020. În contextul pandemiei, Arhivele au dispus de ceva timp și au reușit să fișeze fondul. Am pus pe site-ul arhivadearhitectura.ro cam 70 de personalități, iar în etapa a doua am ales alte 110 persoane. Ce vedeți în catalogul tipărit este o etapă mai lungă de cercetare, care a durat din nov 2021 până în oct 2022. Am avut timp să fotografiem, să cercetăm, să facem și tururi ghidate și conferințe publice. De unde au apărut aceste nume? M-am bazat pe semnăturile pe care le găsisem deja fie în parcelări, fie în documentația pentru tururile ghidate pe care Asociația Istoria Artei le organizează”.

O soartă tragică. Arhitectul Burah Zilberman a fugit de antisemitismul din România, însă nava care trebuia să-l ducă in Palestina a fost scufundată de sovietici; in naufragiu au murit 800 de evrei

B365. ro: Deci ați plecat de la teren, de la semnătura unui arhitect ca să ajungeți la documente despre viața și activitatea lui. Există în volum și pe site multe nume de mari arhitecți români de origine evreiască. Recent am scris despre Alexandru Zaharia, arhitectul care a proiectat unele dintre cele mai frumoase clădiri în stil mediteranean din București. Ce s-a întâmplat cu acești oameni?

Oana Marinache, istoric de artă: “Deja de la jumătatea anilor ’30 arhitecții evrei au avut de pătimit și de înfruntat controale și verificări ale documentelor. De multe ori li se contesta cetățenia română, cu toate că unii au fost pe front în Primul Război Mondial și tații lor obținuseră cetățenia română în anul 1919; de aceea am și pus multe documente. Marea lor majoritate a avut și probleme legate de obținerea comenzilor, mai ales după ce s-a instaurat statul național legionar. De aceea și suntem în ceață cu multe destine. Știm de exemplu că arhitectul Burah Zilberman, autorul imobilului A. Lipeanu din strada Popa Soare, nr. 14A, s-a îmbarcat pe vasul Struma în anul 1942 cu destinația Palestina. A avut un final tragic, a murit înecat. Am descoperit dosarul său și pot să spun că s-a născut la data de 22 ianuarie, anul 1905, la Focșani. A studiat la Școala Regală de Inginerie din Milano, obținând diploma în anul 1929. Avea sediul profesional și locuința în Calea Mosilor nr, 33″.

Vasul pe care s-a îmbarcat arhitectul Burah Zilberman a fost torpilat de un submarinul sovietic în dimineața zilei de 24 februarie 1942. A fost cea mai mare tragedie din Marea Neagra a secolului XX

B365. ro: Cum s-a întâmplat? Cine a fost acest arhitect?

Oana Marinache, istoric de artă: ”Născut în Focșani în anul 1905, Burah Zilberaman a activat în principal în București și în Constanța. Avea 37 de ani când s-a decis să emigreze în Israel, unde probabil ar fi urmat să modernizeze orașul Tel-Aviv. Soarta a făcut să se îmbarce pe Struma, un yacht vechi de 75 de ani care transporta vite inițial și care a fost transformat în pachebot de emigrație pentru Palestina. Supraîncărcat cu aproape 800 de suflete, Struma s-a stricat în apropierea Bosforului, de unde a fost remorcat de turci în largul Mării Negre. Abandonat, a fost torpilat de submarinul sovietic Shch0213 în dimineața zilei de 24 februarie 1942. Despre soarta altor mulți arhitecți de origine evreiască ai Bucureștiului interbelic nu știm însă nimic”.

“Au existat 3 fonduri de arhivă foarte importante pe care le-am cercetat mai bine de zece ani”

B365. ro: Cum ați alcătuit site-ul arhivadearhitectura.ro?

Oana Marinache, istoric de artă: “ Proiectul site-ului a fost unul foarte lung. În momentul în care am avut lucrarea de doctorat dedicată reședințelor Știrbey și Bibescu m-a interesat foarte mult contextul și prefacerile făcute de domnitori. Domnitorii au un rol foarte important pentru că, de fapt, noi nu aveam constructori, arhitecți sau ingineri. Domnii sunt cei care îi aduc din străinătate ca să-i pună în serviciul statului valah. De aici am mers pe firul proiectelor în măsura în care am găsit arhive. Au existat 3 fonduri foarte importante pe care le-am cercetat mai bine de zece ani. Teza de licență despre reședințele Știrbey am susținut-o în anul 2011, apoi a apărut albumul. Din toată documentarea a rămas incredibil de mult material pe care, în anul 2015, l-am dezvoltat prin această arhivă de arhitectură. Adică, pe de-o parte erau documentele și schițele, pentru că nu erau chiar planșe la început, arhitecții ilustrau cum puteau, făceau niște schițe mai naive, care țineau de Fondul de Arhivă general al P.M. B. Apoi a fost Arhiva Departamentului Credinței, actualul Minister al Cultelor și Arhiva Ministerului Lucrărilor Publice. În mare, toate documentele se păstrează și au ajuns la Arhivele Naționale. Noi când eram la școală trăiam cu impresia că toate au fost aruncate sau s-au pierdut când se mutau depozitele sau în timpul primului război mondial. Dar în esență, totuși, am avut ce să documentez și să cercetez, și o bună parte din viață o să mai am ce să fac, documentele există.”

“Era o concurență acerbă, veneau în țară destul de mulți arhitecți evrei, germani, austrieci, care profesau prin renumele lor, dar fără să aibă recunoștere în plan local”

B365. ro: Ce reguli aveau arhitecții interbelici de respectat și ce pedepse disciplinare primeau?

Oana Marinache, istoric de artă: “În esență li se verificau studiile, sunt cazuri în care li se recunoaște rapid diploma obținută în străinătate, dar sunt și cazuri, cum este cel al fraților Iancu, care deși aveau diplomă de absolvire de studii nu trecuseră prin examenul final iar la București nu li s-a dat dreptul de semnătură. Marcel Iancu, de exemplu, a fost obligat să lucreze mult timp cu alți doi colegi arhitecți, și abia după anul 1934 este arhitect recunoscut cu drept de semnătură și poate să semneze oficial proiectele. Mai sunt și cazuri excepționale de arhitecți în vârstă care nu aveau diplome de arhitectură dar aveau o experiență acumulată în 30 de ani de activitate. De pildă, Cristofi Cerchez, despre care ați scris, în mod surprinzător nu obține dreptul de semnătură decât în anul 1942. Era o birocrație care răspundea unor nevoi. Era o concurență acerbă, veneau în țară destul de mulți arhitecți evrei, germani, austrieci, care profesau prin renumele lor sau prin alte legături, dar fără să aibă recunoștere în plan local”. Articolul despre Cristofi Cerchez e aici 👉 Ghidul celor mai frumoase case în stil neoromânesc din București. Le datorăm unui singur arhitect pe care comuniștii l-au tratat îngrozitor

Interviu cu nepoata arhitectului Cristofi Cerchez, aici 👉 Bunicul ei a făcut zeci de clădiri minunate din București, ea n-a avut voie să trăiască în niciuna. ;Patrimoniul e în cădere liberă”, spune nepoata arhitectului Crisfofi Cerchez

B365. ro: Prin publicarea acestor documente le-ați făcut dreptate.

Oana Marinache, istoric de artă: “Apreciez ce publicați acum cu dl. arhitect Mădălin Ghigeanu, serialul despre vilele mediteraneene din București sau ce face un alt coleg de-al nostru de la Oradea, dl Mircea Pașca. Dânșii investighează în plan local un stil, o epocă și merg mai departe pentru cunoașterea acestor arhitecți, leagă o construcție emblematică de un nume despre care nu știam nimic. Așa descoperim și semnătura unui arhitect și lucrările sale și chipul lui și, astfel, lucrurile se leagă și se conturează mult mai clar”.

Puteți descărca de aici Catalogul Corpul Arhitecților din România, gratuit, la Secțiunea Rapoarte de sinteză, proiecte culturale cu componente pronunțate de cercetare: oar.archi/timbrul-de-arhitectura/rapoarte-de-sinteza-proiecte-culturale-cu componente-pronuntata-de-cercetare