Mi-a plăcut mult să vorbesc cu Crina Semciuc, actrița a Teatrului Național din București. Și-a deschis inima. Crina Semciuc a fost Ania din Livada cu Vișini, în regia lui David Doiashvili. A fost Julieta din Romeo și Julieta, în regia lui Yuri Kordonsky. A fost Miranda din Furtuna lui Shakespeare și Cordelia din Regele Lear și Anca din Năpasta lui I. L. Caragiale, în regia lui Radu Afrim; numai roluri de prima mână. În timpul facultății, primii bani i-a câștigat jucând în filme. Recent, Crina Semciuc face un rol puternic în filmul “Oameni de treabă”, noul film al regizorului Paul Negoescu, pe care îl puteti vedea astă seară la Cinemateca Eforie. Despre temeri, despre căutarea drumului, despre șansa de a fi distribuită de regizori mari, despre cei doi copii ai săi, despre oameni răi și Oameni de treabă, despre România dură pe care o evităm ne vorbește actrița Crina Semciuc, mai jos.
Crina Semciuc este actriță de teatru și de film și, ca să poată să urmeze Facultatea de Teatru, părinții ei au făcut un credit la bancă. Când o întrebi ce îi aduce mai multă bucurie, Teatrul sau Filmul, nu poate să aleagă, pentru că, spune ea, este ca și cum un copil este întrebat pe cine iubește mai mult, pe mama sau pe tata?.
Cel mai nou rol al Crinei Semciuc este cel din filmul Oameni de treabă/ Men of Deeds, în regia lui Paul Negoescu, cu Iulian Postelnicu, Vasile Muraru și Anghel Damian în distribuție. Producția va avea o avanpremieră specială în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, sâmbătă, 22 octombrie. Proiecția programată de la ora 20.00, la Cinemateca Eforie (București) va fi urmată de o discuție cu echipa filmului. Trailer oficial arată așa:
Bilete disponibile pe Eventbook: https://bit.ly/3VB52Ux.
Oameni de treabă, cel de-al patrulea lungmetraj regizat de Paul Negoescu (O lună în Thailanda, Două lozuri, Povestea unui pierde-vară) combină elemente de comedie neagră și thriller pentru a spune povestea unui șef de poliție, Ilie, aflat la mijlocul vieții, care trăiește cu presiunea de a-și face meseria altfel decât și-ar dori. Singurul său vis rămâne acela de a duce o viață liniștită, despre care crede ar putea începe dacă și-ar cumpăra o livadă. Despre premiile adunate până acum de Oameni de treabă citiți aici:În București și în toată țara vin niște “Oameni de treabă”. Filmul a primit premiu după premiu în Europa, iar regizorul este asemănat cu Tarantino.
B365.ro: Crina Semciuc, ce fel de om de treabă ești tu în acest film? Cine este personajul pe care îl interpretezi?
Crina Semciuc: “Cristina este o femeie foarte puternică, asumată, care se luptă pentru lucrurile pe care le-a construit în acel sat împreună cu soțul ei. La început, încearcă să o facă într-un mod cât mai discret, dar renunță când își dă seama că nu are câștig de cauză. Își ia copilul și alege să plece în altă parte”.
B365.ro: Cristina este una dintre puținele femei din România care are curajul să scape de oamenii care nu sunt de treabă?
Crina Semciuc: “Exact. Cred că o femeie puternică și deșteaptă alege să lupte, dar să se și retragă atunci când simte că lupta este pierdută. Cred că ar trebui să avem o voce în societate, dar să știm să ne retragem atunci când putem să facem rău altor persoane; în cazul filmului Oameni de treabă, Cristina alege să nu îi facă rău propriului său copil”.
B365.ro: Cum a fost primit filmul până acum? Am văzut că strânge premiu după premiu.
Crina Semciuc: “Până în acest moment toate întâlnirile cu publicul au fost incredibil de frumoase și de calde. Este de apreciat datorită faptului că, Paul Negoescu împreună cu Ana Drăghici și cu noi, sub ghidajul lui Paul, am încercat să transmitem un mesaj extrem de dur, dar într-o notă comică, pentru ca să ajungă la public. Din păcate, trăim într-o perioada în care ne este mai ușor să întoarcem capul, decât să privim înainte și să încercăm să rezolvăm ceva; să luptăm pentru valorile în care credem”.
B365.ro: Cum au primit străinii filmul? Am aflat că Paul Negoescu este asemănat cu Tarantino, deși acțiunea se întâmplă într-o zonă rurală a României, în Moldova. Are accente de Tarantino?
Crina Semciuc: “Aceste accente de Tarantino vin datorită faptului că Ana Drăghici, directorul de imagine, a ales să filmeze într-o stilistică extrem de caldă, în ciuda faptului că povestea este una destul de dură. Și atunci, aceste chei amestecate, de umor, de comedie neagră, acest mix a dus la această comparație”.
B365.ro: Crina, ai început să-ți câștigi existența cu roluri în filme. Părinții tăi au făcut un credit la bancă pentru ca tu să poți urma Facultatea de Teatru. A fost greu acest start?
Crina Semciuc: “A fost foarte greu, pentru că eu am început să lucrez încă din facultate, și atunci am fost nevoită să lipsesc de la anumite ore și să leg o legătură de amiciție, de încredere, cu colegii mei din producția de film. Am fost nevoită să sar niște etape și să învăț niște lucruri direct de pe platoul de filmare, lucru care, de multe ori, poate să fie crispant sau poate fi mult mai frumos decât în facultate. Le-am trăit pe amândouă. Părinții mei au fost și sunt minunați, pentru că au avut și au încredere în mine. A fost un efort pentru ei venirea mea la București, dar cu toate acestea au ales să mă susțină până la capăt. Am simțit și eu acest fapt, nu era o presiune, era un fapt; știam ce fac ei pentru mine și mi-am dorit foarte mult să le întorc încrederea, să îi răsplătesc”.
B365.ro: Ce îți aduce o mai mare bucurie, Teatrul sau Filmul, mai ales că nu pot fi comparate?
Crina Semciuc: “Este o întrebare foarte dificilă. E ca și cum m-ați întreba pe cine iubesc mai mult, pe mama sau pe tata, mai ales că am un băiețel de 6 ani și o fetiță de 2 ani și șapte luni acasă. Pot să vă spun că le iubesc pe ambele în aceeași măsură. Teatrul îmi dă o anumită satisfacție, filmul mă încarcă în alte direcții. Pentru că am avut acest noroc și bucurie să le fac pe amândouă, nu văd cum aș putea să renunț la una dintre ele. Probabil că dacă aș fi făcut doar Teatru, mi-ar fi fost mult mai ușor. Dar acum, în acest moment, făcându-le pe amândouă în același timp, în permanență, nu cred că aș mai putea să fac un singur lucru. Fiecare bucățică are magia sa, pentru că bucuria și impactul pe care îl are un spectacol, întâlnirea cu publicul în timp real este efectiv pură magie, se oprește timpul în loc”.
Crina Semciuc: “La film, cel puțin eu, trăiesc o cu totul altă emoție; timpul de pregătire este altul. Se pare că se apropie mult mai mult de lumea reală în care trăim. Problemele tratate de film sunt mai mai aproape de problemele noastre de zi cu zi. Și atunci, impactul cu publicul este iarăși o altă experiență. Pe scenă simți în permanență reacția publicului, dacă este de acord cu tine, dacă respiră odată cu tine, dacă îi place, dacă nu-i place. Respingerile sau aplauzele sunt tot în timp real, le simți pe viu, spre deosebire de film, unde reacția imediată cu publicul o simți mai târziu. Însă la film, frica și emoția odată filmate rămân. La teatru poți, în următoarea seară, sau într-o altă săptămână, să refaci ceea ce, poate, nu ți-a plăcut. La film nu ai această șansă”.
B365.ro: Exact ca la cuvântul scris, ce ai scris scris rămâne. Ce ai jucat în film rămâne înregistrat, nu mai poți schimba nimic. Este o mare responsabilitate?
Crina Semciuc: “Internetul chiar asta face, nu mai poți să scapi de internet. Totul rămâne acolo și poate fi judecat oricând, nu-ți dă voie sa greșești”.
B365.ro: Ne lipsesc multe genuri de film, este o industrie mică, regizorii nu au bani. Ce gen anume simți că lipsește? Cum vezi cinematografia românească?
Crina Semciuc: “Am aflat că datoria artistului, atunci când oamenii întorc capul, este să arate adevărul gol. Cred că regizorii români s-au chinuit și s-au luptat să facă acest lucru, dar în același timp, există acum aceste comedii care aduc toată familia în fața ecranului. Ușor, ușor au început să apară filme de genuri diferite. Două Lozuri, al lui Paul Negoescu, a reușit să aducă multă lume la cinematograf și este un gen care până la Paul nu exista. Cum a fost și filmul Cristinei Iacob, Selfie, în care am și jucat. Efectiv, publicul ne-a mulțumit că a avut bucuria de a vedea și altceva. Noi, ca artiști, avem datoria de a face filme de artă, de a transmite mesaje puternice, dar omul are nevoie de diversitate, fie că este comedie, horror sau dramă, înainte să vădă filme de artă. E ca în viață: dacă nu ai multe variante te saturi de același fel de mâncare, oricât de bun ar fi el”.
B365.ro: Crina, unde te vezi peste 10 ani și unde ai fost acum zece ani?
Crina Semciuc: “Acum zece ani cred că eram încă un copil cu foarte multe frici, cu multă neîncredere. Proiectele pe care le-am făcut până în acest moment, întâlnirile pe care le-am avut, și faptul că am devenit mamă a doi copii, m-au ajutat să cresc, să mă cunosc mai bine și să-mi înving anumite temeri. Sper ca peste zece ani, copiii mei să vină la Teatru sau la Cinema și să fie mândri că sunt copiii mei, pentru că aceasta înseamnă că am reușit să nu îmbatrânesc, nu din punct de vedere fizic, ci mental. Un artist trebuie să rămână conectat la timpurile pe care le trăiește. Mi-aș dori ca peste zece ani, copiii mei să fie mândri că îmi sunt copii”.
B365.ro: Foarte frumos. Ai jucat multe roluri în teatru în piese mari. Cu care dintre aceste personaje feminine ai rezonat cel mai mult?
Crina Semciuc: “Cel mai greu proiect a fost Romeo și Julieta, din punct de vedere uman vorbind, nu artistic. Din punct de vedere artistic, cel mai bun a fost Anca din Năpasta de I. L. Caragiale, în regia lui Radu Afrim. A fost extrem de greu, dar extrem, extrem de frumos. Întâlnirea cu personajul Anca și cu Radu Afrim încă le mai port în suflet, pentru că au fost cea mai frumoasă întâlnire cu Teatrul, cu momentul artistic, cu Inspirația, cu încrederea. Efectiv, Radu Afrim a trezit în mine ceva ce nu știam că am, ceva ce nu știam că eu conțin. Îi mulțumesc din tot sufletul pentru că a avut încredere să mi-o dea pe Anca și că a mers alături de mine; l-am simțit întotdeauna alături de mine”.
B365.ro: Deci, până la urmă, întotdeauna depinzi de bagheta dirijorului, de regizor, de omul care are totul în fața ochilor și în minte, tot scriptul, toată ideea, distribuția?
Crina Semciuc: “Nu ai cum să construiești fără să cunoști lumea regizorului, fără să înțelegi lumea pe care el o redă pe scenă. Lumea, spiritul sau, ca să poți vibra alături de el. Este ca în muzică, ca într-o partitură în care tu trebuie să cânți notele sale, dar aducând un pic din tine. Nu cânți altceva, dar acea partitură o să prindă viață. Diferența dintre un pianist care execută și un geniu care-a scris muzica se face din felul în care interpretează pianistul, așa este și la actori. Fiecare actor trebuie să vină cu bucățica lui și cu interiorul lui după ce citește notele regizorului ca să fie un tot”.
B365.ro: Care este omul, personajul sau regizorul de la care ai învățat cel mai mult?
Crina Semciuc: “Cred că de la mama și de la soțul meu am învățat enorm. Eu consider că tot ceea ce sunt în acest moment sunt datorită familiei mele și a prietenilor mei, care niciodată nu m-au lăsat la greu și care întotdeauna au cerut de la mine mai mult decât știam că pot eu să duc. Lucrul acesta m-a ajutat în permanență să evoluez”.
B365.ro: Credeam că o să-mi spui că este un regizor, știu că ai început cu Horațiu Mălăele experiență în teatru.
Crina Semciuc: “Horațiu face parte din acei prieteni, acei stâlpi pe care eu îi consider mai mult familie decât prieteni. Întâlnirea cu Radu Afrim a fost una extrem de specială, la fel și cea cu Horațiu Mălăele. Dacă vrei două nume din lumea artistică ele sunt. Două persoane fără de care cred că mi-ar fi fost greu să fac meseria asta. I-am întâlnit în momente clare și concrete în care aveam lupte interioare foarte mari și au reușit să scoată din mine o forță pe care chiar nu știam că o am”.
B365.ro: De ce să meargă lumea să vădă Oameni de treabă?
Crina Semciuc: “Pentru că actorul Iulian Postelnicu este incredibil de bun în acest proiect, a luat și un premiu important pentru aceasta, de curând. Pentru că este o comedie neagră spusă cu blândețe și cu frumusețe, care te ajută să înțelegi în ce societate trăiești în acest moment. Adică, îți prezintă un adevăr care este aproape de tine, dar despre care crezi că este foarte departe. Ce este spus în film se întâmplă în satele românești și nu numai, chiar și în orașe. Cred că noi, ca oameni, ca să putem evolua, avem nevoie să știm în ce țară trăim. Este o radiografie a societății românești, dar spusă într-o notă comică. Te binedispune, oamenii nu vor mai pleca mai supărați decât au venit, ci vor reuși să integreze un subiect greu în această cheie colorată”.
Paul Negoescu, regizor: „Din punct de vedere profesional, a fost o experiență inedită să regizez un scenariu care nu a fost scris de mine, într-un univers neobișnuit pentru mine – povestea petrecându-se la țară, în nordul Moldovei, în timp ce eu sunt născut și crescut în Bucureșți, fără să fi avut până acum vreo relație cu viața la țară, cu atât mai puțin cu Moldova. Am organizat un casting cu majoritatea actorilor români, care au în jur de 40 de ani și care locuiesc în Moldova sau au rădăcini în zonă. Apoi am lărgit selecția și printre actori din Republica Moldova, în ciuda faptului că accentul lor este destul de diferit. Până la urmă, când mă pregăteam să caut și actori din afară regiunii, am aflat că Iulian este născut într-un oraș din sudul Moldovei, unde nu există accent puternic, dar având rude care încă locuiesc acolo, mi-am imaginat că e ceva ce poate învăța mai ușor. M-am bucurat foarte mult că evenimentele au luat această întorsătură”.
Iulian Postelnicu, actor: „Povestea este pe gustul meu, amestecul ăsta de comic, de ridicol și de violență, asta m-a atras din prima, îmi place mult și sper să fie la fel receptate de spectatori. (…) Am râs, mi-a fost milă de Ilie, m-a enervat, l-am disprețuit, l-am înțeles după un timp. Ilie este un ins singur, la jumătatea vieții, nu are nimic, nu are pe nimeni, e în derută, e un tip disperat, un om care realizează că nu mai are timp să fie ce și cum visează. Eu dacă aș fi în situația lui – și uneori mă și simt așa – aș fi disperat, m-aș agăța de orice fir de păr, lucru pe care Ilie îl face. E singur, laș, leneș, cel puțin naiv și poate că nu ți l-ai dori prieten. „Oameni de treabă” este un titlu ironic și e bine că e așa”.