Muzeul Rockului din România, prezentat de Doru Ionescu

de:
11 aug. 2012
17 Afișari
Muzeul Rockului din România, prezentat de Doru Ionescu

– Cum şi când v-a venit ideea să puneţi bazele unui muzeu al rockului?
– A fost o idee care plutea în aer, nu neapărat la mine sau la altcineva, eu am avut norocul să o concretizez. Ideea e venită în timpul lansării primei mele cărţi, „Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR”, când, la lansarea pentru public aici, în Club A, în subsol, am fost întrebat despre paşii următori, despre a doua carte, şi am zis că mai apropiat ar fi, cred, un muzeu al rockului. Şi atunci presa a preluat ştirea şi a pus-o deasupra celei referitoare la prima lansare a cărţii mele. Astfel, mi-am dat seama că e nevoie de aşa ceva. Noi ne doream atunci să avem mai întâi un spaţiu de depozitare, aşa cum are orice muzeu, iar în momentul în care se strâng mai multe lucrări pe o temă, o masă critică, ele sunt puse într-o expoziţie, vernisate, stau un timp la dispoziţia publicului interesat. În ideea acelui spaţiu am început să dau sfară în ţară, am început să primesc câteva oferte de la donatori. Idei au tot fost. Am vrut la un moment dat împreună cu fan clubul Cornel Chiriac să facem o cameră dedicată lui sau un mini-muzeu la Preoteasa, când a fost o comemorare legată de Cornel, însă nu s-a mai concretizat acel plan. Nici aici nu s-a putut, până nu s-a amenajat acest spaţiu, prin bunăvoinţa directorului de la Club A, Mihai Ionescu, altfel nu am fi reuşit.

– Cum vedeţi acum acest muzeu? Mai precis, ce va conţine?
– Aşa cum a fost la întâlnirea cu Iris, lansăm o expoziţie atunci când există şi un eveniment, trebuie să fie legată tematic de acel eveniment, ceea ce impune o altă expunere, o altă promovare. Noi, până atunci, strângem exponatele. Aici e un prim mic pas pentru omenire, dar uriaş pentru noi, deoarece până acum sunt doar poze reprintate sau afişe originale, pentru că nimeni nu are încredere. Dacă n-ai relaţii, nu rezolvi nimic. Ni s-a acordat încredere aici, în Club A.

– Care a fost primul exponat pe care aţi pus ochii?
– Prima piesă a venit de la liderul trupei Metropol, Viranyi Attila, care are prima staţie profesionistă cu care a cântat o trupă românească, prin anii ’60 – e vorba de Phoenix. Celebrul Selmer apare în cartea lui Nicu Covaci, în poze, în povestirile lor. Pe atunci instrumentele se făceau, se copiau – mai bine, mai prost; se inventau. Ea există şi acum, chiar am văzut-o cu ochii mei şi l-am filmat lângă ea pe Viranyi la Conservatorul din Freiburg, el are acolo vreo 20-30 de mixere, amplificatoare etc. Dacă vom găsi şi o maşină cu care să o transportăm, la un moment dat o vom aduce aici, în depozit.

– Care va fi următorul eveniment? Ce mai puneţi la cale?
– Cu siguranţă a doua expoziţie va fi una dedicată rockului timişorean sau una pe tema evenimentului „Phoenix 50″.  Aceasta din urmă nu ştim când se va concretiza. Tocmai s-a reluat la Timişoara festivalul Timrock, cel mai mare din anii ’80, şi deja am strâns materiale, vom pune câteva săptămâna viitoare pe site, avem deja ce. Sunt festivaluri în oraş, dar acolo nu se poate face un muzeu rock, însă nu e nici imposibil să amenajăm câteva simeze cu poze, chiar obiecte şi aşa mai departe. Dar la Sala Palatului, la Polivalentă, la un festival sau la un alt mare eveniment, în foaier, dacă noi avem strânse obiectele pe o temă, nu e mare lucru să le expunem. Mai ales că atunci vin şi oameni din ţară. Afişarea lor ar avea un ecou şi ar conta un pic în plus pentru melomani.

– Care au fost primele piese în afară de cele pe care le-aţi menţionat?
– Zece afişe de la Mircea Florian, iată că ideea plutea în aer. Ele au venit în 2007, după care totul a intrat într-o latenţă. Dar idei şi exponate există şi oricând pot fi arătate. Şi eu am acasă o chitară, arată foarte ciudat, inedit, e din anii ’60-’70. Am mai pus ochii pe ceva la Conservatorul din Freiburg – acolo mai există un mixer pe care s-a înregistrat albumul „Cantafabule” (Phoenix), cred că şi discul „Vouă” (Metropol), dar şi un Manfred Mann. Exponate sunt. Cunosc un mare colecţionar, un martor ocular al anilor ’60, care are acasă mai multe lucruri. El a devenit fan rock o dată cu apariţia curentului în sine, de la trupa The Shadows încoace – filmul „The Young Ones” al formaţiei amintite a inspirat toate trupele tinere de chitare electrice, cel puţin din România. El are toate filmele cu The Shadows, chitarele membrilor de atunci ai grupului şi aşa mai departe. Colecţionari sunt. Pentru o expoziţie „Phoenix 50″ sau una dedicată rockului timişorean sunt acoperit pe partea de poze, deocamdată, dar am şi unele obiecte.

– Dumneavoastră înşivă aţi cântat la pian, la chitară, la flaut, la tobe. Ce s-a întâmplat cu trupele în care aţi activat?
– Cea mai importantă a fost Crepuscul, trupa de la Preoteasa. În ’90 mergeam chiar bine, aveam vreo trei festivaluri câştigate în ultimul an, dar pe de o parte eu m-am îndreptat către ziaristică, am scos o primă revistă muzicală, „Rocker”, şi pe de altă parte am sperat – ca toate trupele mici şi mari din România – ca după Revoluţie să se întâmple ceva semnificativ în show-business, ceea ce de fapt nu s-a întâmplat. Au fost câteva concerte rock mari, s-a înfiinţat un sindicat al artiştilor, au fost chiar două, numai că grosul banilor venea de la cele 200 de trupe underground din Bucureşti şi cele câteva mari. Concertele se făceau tot cu Holograf, Iris etc., plus în deschidere o trupă mai mică, maximum două. Or, eu credeam mult în ideea de underground, acolo unde am subzistat şi noi, şi am preferat să mă ocup de revista „Rocker”. Nu am plecat să fac „Rocker” pentru marile trupe care puteau fi acum prezentate fără cenzură, gen Deep Purple, ci mă interesau trupele mici româneşti. Dar, normal, nu ar fi cumpărat nimeni o revistă cu trupe mici româneşti şi atunci, având prieteni care se pricepeau, am publicat seriale cu Deep Purple, Emerson, Lake & Palmer, Black Sabbath etc., informaţii care până atunci lipsiseră din România şi de care era oricum mare nevoie!

– Cum aţi ajuns în Bucureşti?
– Am venit în ’84, ca student la Facultatea de Aeronave, la Politehnică.

– Cum a rămas cu pasiunea pentru aviaţie?
– La Deva zburasem în anul 2, la practică, cum se făcea atunci, numai că la Clinceni trebuia să iau totul de la zero, deşi eram deja brevetat la Suceava. Aveam deja formaţia şi am zis să fac mai puţine lucruri – aşa am păţit şi în liceu, când am fost campion de tenis de câmp. Am vrut să mă ţin de formaţie, iar facultatea era foarte grea; să mă duc la Clinceni, să o iau de la capăt… Cum sunt rockerii, mai întâi cărători de scule, aşa era şi acolo. Întâi te ocupai de avioane, de planoare, le trăgeai pe acolo, le şmotruiai, le spălai. A mai fost ceva, tot în anul 2: eu voiam să fiu inginer de bord, or, inginerii de bord care terminau fugeau afară, mulţi rămâneau în străinătate şi Ceauşescu a dat o lege, un ucaz, nu mai ştiu cum să-i spun. A înfiinţat o facultate – Avion-Motor parcă se chema – la Academia Militară, ca oamenii să nu mai fugă aşa uşor, fiindcă acolo depuneau un jurământ, iar de la noi au scos-o. În acel moment am fost convins că voi face facultatea doar ca să am o diplomă, cum făceau mulţi, şi m-am hotărât să îmi văd de rock.

– Sunt persoane care nu se acomodează niciodată în Capitală, dumneavoastră cum v-aţi adaptat aici?
– Nici mie nu-mi place Bucureştiul, dar nu m-aş vedea locuind în alt oraş din ţară. Până la urmă m-am adaptat, mai ales că aici se întâmpla totul, începând şi sfârşind cu concertele rock. Am avut trupă, m-am căsătorit cu solista, am avut unde să stau, toate s-au legat. Acum n-aş da Bucureştiul pe nimic. Deşi nu sunt întru totul mulţumit că merge chiar totul ca pe roate – dar unde mai merge totul ca pe roate în România după ’89?

– Cum aţi trecut de la muzică la gazetărie?
– Mama mi-a spus – încă de când eram mic şi urmărea notele mele la şcoală – că voi ajunge ziarist. N-a băgat-o nimeni în seamă pentru că eu am avut atracţie pentru ştiinţele exacte, dar în ’90, cu un fost coleg de trupă, din Focşani, ne-am spus să facem şi noi ceva.Toată lumea înnebunise pe străzi imediat după Revoluţie şi el mi-a zis că vrea să vândă reviste în Bucureşti. Apăruseră, în câteva luni, vreo mie-două de edituri şi publicaţii, o perioadă frumoasă. El stătea undeva vizavi de Studio Martin. Acolo era Tipografia 13 Decembrie, am vorbit cu cineva să vindem ziare libere. M-am dus acolo şi am dat de un grup care punea la cale revista Telegraf. M-am asociat şi eu, i-am întrebat dacă vor şi un articol despre rock, au spus că da, l-am şi scris, până a doua zi n-am mai dormit. Se intitula „Cine suntem noi, tinerele trupe din România”, a plăcut foarte mult, şi le-am zis: „Nu vreţi chiar un supliment rock?” „Da, dar deocamdată să scoatem revista noastră”. O lună n-am mai dormit şi am făcut această primă revistă, „Rocker”, care era să apară înaintea „Telegrafului”. Acesta a murit după primele trei numere, a noastră a mers 21 de numere. Ultimul a apărut mult mai târziu decât primele 20, în ’99, la Eclipsă. Apoi am fost numit redactor-şef  la revista televiziunii, iar colegul cu care am scos revista, Cătălin Catană („Cattani”), fusese şi el numit într-o funcţie la Agenţia Naţională de Presă şi, din păcate, era clar că nu vom mai avea timp şi pentru „Rocker”. Nici nu ne-am mai dus după aceea să luăm legătura cu sponsorii sau să vedem ce-a fost cu distribuţia, ce s-a mai vândut, să luăm banii, exemplarele rămase… în fine. Dar numărul 20, cel dublu, a apărut în ’94, chiar când am intrat la televiziune.

– Dar la radio şi tv?
– În radio sunt din ’93, în paralel fiind cooptat când mai ajungeam la Radio Tineret Focşani şi făcând o anumită ucenicie cu oameni precum Cornel Tarbuzan sau Cristi Hrubaru, celebrul rocker de la „Cârcotaşi”, iar în Bucureşti, la Radio România, m-a agăţat Titus Andrei. Andrei Partoş plecase de la Lucia Popescu Moraru, de la „Vineri noaptea în direct”, şi mi-a zis musai să mă duc acolo, că are nevoie de cineva tânăr, ştia revista „Rocker”, m-a băgat cu forţa. Eu în ianuarie ’93 tocmai începusem să primesc CD-uri promoţionale de la mai multe case de discuri: Nuclear Blast Records, Peaceville, Earache, un pic mai târziu şi de la Century Media şi câteva case americane, şi în momentul acela puteam face ceva profesionist, să nu iau casete bulgăreşti, contrafăcute, şi să dau pe post, aşa cum se făcea fiindcă nu aveai de unde. De la mine adresele s-au dus la alţii, care au ajuns celebri cu muzica străină la Radio România, iar eu treptat am venit spre muzica românească, underground, care mă interesa foarte mult.

– S-ar mai putea face astăzi o revistă similară?
– Doar pe net, deoarece altfel ar fi problema distribuţiei. Cred că mai există revista lui Lenţi Chiriac, a existat mult timp. Superrevista „Sunete” din Braşov, care este o iniţiativă românească, apare când şi când, în diverse formule, o văd pe la concerte, festivaluri. I-am cunoscut pe cei de acolo, sunt frumoşii nebuni ai marilor concerte. Îi ajut şi eu cum pot, îmi mai cer câte un articol, chiar am fost cu ei la cel mai mare târg din Europa, Popkomm, la Berlin, în 2007 sau 2008, şi împreună am făcut o figură foarte frumoasă, cu un patron român, care ne-a dus tocmai pentru a promova acolo noul său club şi să reprezentăm în premieră România. Standul nostru a fost ceva absolut inedit acolo, toată lumea se mira că a trimis şi România pe cineva, ei nu ştiau că eram pe banii noştri. Noi eram singurii care aveam voie să intrăm cu băutură, dădeam de băut la toată lumea, îi serveam cu pălincă şi cu slană.

– Aţi prins perioada în care  nu era voie cu părul lung. Aţi avut de suferit?
– Am pătimit mai mult de la părinţi şi de la profesori decât de la organele abilitate. Am mai păţit-o pe la concerte, prin anii ’80, prin Bucureşti, trebuia să stai liniştit, să nu dai din cap. Erau mari probleme la concerte, unele au fost întrerupte, altele chiar anulate. Stelian Tănase vă poate spune mult mai multe, era organizator. La concertele lui, de obicei, se întâmplau tot felul de nebunii. Odată, când au fost interzişi Iris, povesteşte chiar el, a fost şi el interzis. El organiza şi jazz, dar când organiza rock era nebunie. A ajutat foarte mult underground-ul, trupele noi, new wave, chit că şi cu Iris, dar avea boală pe Timpuri Noi, Asterix, Floare Albastră, era un vizionar de atunci. Păcat că nu mai e în domeniu. De altfel, mulţi dintre oamenii rock din anii ’70-’80 – la fel cum s-a întâmplat cu generaţia hippie mondială, generaţia de la Woodstock, care cică ar conduce lumea – au ajuns în diverse funcţii importante: Robert Turcescu era rocker la Kapela din Piteşti, concursul de la Buzău sau Câmpulung au şi scos un disc, unul dintre ultimele discuri de la Electrecord, nemaivorbind despre celebrul inventator al manelei, Costi Ioniţă, de la Constanţa, care cânta cu o trupă etno rock gen Phoenix, Agartha, şi a luat un premiu 3 la Young Rock for Youngs, festival-concurs din Piatra Neamţ.

– Şi totuşi, mulţi au părăsit domeniul. Unde ne sunt rockerii? Se mai pot ei regrupa?
– Dacă lumea asta s-ar strânge, cei care au plecat şi s-au dus în alte domenii decât rockul, chiar aşa, în vremurile astea s-ar mai întâmpla ceva. La noi cred că rockul a căzut fiindcă şi presa a fost foarte divizată, lăsând la o parte reinventarea show-business-ului, în ’96-’97, când rockul a căzut total. În anii ’90, Irisul cânta în Italia, Compact era cu o instalaţie de sunet, Holograf cânta în Olanda, Roşu şi Negru şi multe alte trupe luaseră pauză. Atunci a fost o mare problemă: când muzica a fost foarte liberă, rockul a fost foarte liber, a sărit până s-a dat cu capul de tavan. Şi rockerii au fost foarte exclusivişti, adică nu se întâlneau deatherii cu doomerii, ce să mai spun de punkeri, hard rockeri şi heavy metalişti. Câtă lume nu-mi spune că ar fi trebuit să se facă altfel în primii ani, în ’90! Ar fi fost cu totul altceva. Deschiderea era fantastică, toată lumea era cu rockul, iar acum greu de tot, iată, ne întâlnim prin subsoluri…

– Unde se mai situează acum rockul pe piaţa muzicală românească?
– Afară merge foarte bine rockul. Aşa cum vorbeam şi cu Lenţi Chiriac, la noi, din păcate, nu mai sunt colecţionarii de altădată de când a apărut internetul. Rockerii de acum se întrec în giga de mp3-uri, nu în discuri originale sau în casete trase noaptea de la Cornel Chiriac, cu bruiaje, de la Europa Liberă. Rockul a intrat şi el în zilele pe care le trăim. Am fost zilele acestea la un festival şi îi vedeai pe rockeri, normali sau din vechiul ev, unii cu tricouri, alţii ca mine, mai trecuţi, aşa (râde), dar erau şi unii cu ultimele tricouri la modă, de fete nu mai vorbesc, a devenit o chestie de modă într-un fel şi mai mult de imagine, mai mult formă decât conţinut, dar există sigur – am avut diverse întâlniri revelatoare – puştime chiar şi de 5-6 ani care să se îndrepte spre rock. Rockului i-ar trebui o generaţie, dacă reuşeşti să prinzi o generaţie pe care să o creşti. Ea poate apărea oricând, trebuie doar să fii atent. Cred că sunt nişte semne, prin licee. Trupa Veche au avut un turneu prin licee şi nu sunt singurii care încearcă să ia pulsul. Aţi văzut cum procedează marile lanţuri de fast-food: copiii primesc o jucărie, ca să-i transforme în viitoarea clientelă, se ocupă deci foarte mult de juni. Cred că ar putea fi nişte semne, dar ar trebui aici o politică mai îngăduitoare sau mai deschisă pentru că, iată, de exemplu Preşedinţia i-a premiat pe Iris la 30 de ani, pe Phoenix la 45, trebuie să vezi şi mai încolo decât vârful icebergului şi, nu ştiu, poate şi Ministerul Culturii ar trebui să se implice. Pe de altă parte, rockul e cel mai liber. Dacă organizezi festivaluri-concurs, deja unii se supără că le impui reguli. Prin 1990, Andrei Pleşu a zis o vorbă care-mi place, a rămas un fel de motto al meu. El, care era critic de istoria artei, a afirmat că meseria lui e ca şi cum nu ar exista, cât timp artistul e suveran: e ca şi cum ai aduna mere cu pere, să vezi care sunt mai dulci. La fel şi în rock. Fiecare cântă în felul lui, sunt aceste trofee, concursuri anuale, precum cel al Club A. Chiar am participat din plin la toate etapele jurizării şi constat cu bucurie că există şi trupe, şi idei, şi entuziasm. Trebuie ajutat fie şi prin această formă: Club A face foarte mult pentru ei, au mai rămas două-trei festivaluri în ţară, Timrock în Timişoara, Buzăul cu al său Top T şi, reluat de anul trecut la Câmpulung Muscel, un mare festival, Posada, care anul acesta va deveni internaţional, va fi şi la o ediţie rotundă. Noi vrem să lansăm şi un CD, „Timpul chitarelor”, în apropiere, pe Strada Cornel Chiriac din Piteşti, pe care n-o ştie mai nimeni, deşi el s-a născut acolo. Vrem să cinstim şi să ridicăm evenimentul cât putem de mult.

– Cum este percepută acum „muzica tânără” a generaţiei din care faceţi parte?
– Era în 2000, abia începusem să fac emisiunile de arhivă şi am început să dau pe post primele imagini alb-negru cu Phoenix, Progresiv TM, Roşu şi Negru. Eram la o jurizare la un festival, undeva pe Mureş, lângă Deva, şi rockerii, în loc să mă întrebe despre ultimele metale care au mai apărut, erau înnebuniţi să-l vadă pe Covaci tânăr, că îl ştiau cum reapăruse în România, de vreo nouă ani. Eu difuzasem şi nişte imagini necenzurate, că eu din păcate lucrasem la TVR numai cu imagini şi artişti care au fost deja cenzuraţi, „curaţi ideologic”. Au văzut cum arătau ei prin anii ’60-’70, chiar ’80, şi eu am simţit atunci – la rockerii români – cât interes se descoperise dintr-o dată pentru „bătrâni”, că şi-au găsit cumva rădăcinile, că nu mai erau „orfani”, aveau şi ei nişte părinţi, metaforic vorbind.

– Ce ştiţi despre perioada de pionierat a rockului? Cum se procurau pe atunci instrumentele?
– Mă chinui să fac un documentar despre asta, iar în emisiuni au mai apărut unele lucruri. Plus următoarea carte „Timpul chitarelor”, de fapt varianta ei definitivă, pentru că aceasta care a apărut este doar un rezumat de 420 de pagini al celor 1.500 la care a ajuns în manuscris ediţia a doua, pentru că mi-au tot venit ecouri. Vă dau numai câteva hint-uri: probabil aţi auzit de dozele de chitară care se făceau din galene telefonice, de jackurile de chitară care se făceau din fişele acelea de la telefoane. Marcel Breazu de la Celelalte Cuvinte făcea din arcuri de pat vibratoare pentru chitare, acele tremolo systems, care la un moment dat erau mai bune decât cele originale – cele Kahler sau cele de pe chitarele Kramer – Floyd Rose. El mi-a făcut şi mie chitara. Primele două discuri de la Celelalte Cuvinte sunt înregistrate cu chitare manufacturate de Marcel. În anii ’60, de exemplu, se făceau boxe cu difuzoare băgate în cutii de jobene sau de pălării de pe vremuri. Nu mai spun că şi eu foloseam radioul pe post de staţie cu un pic de ecou, de distorsiune. Revin la ideea cu care am început răspunsul: la un moment dat voi face un documentar, încă strâng fapte pentru el. Chitara electrică nu s-ar fi inventat dacă nu exista doza electromagnetică. Asta a fost inventată de un român. E o poveste întreagă, am descoperit-o în Piteşti, se petrecea prin ’29-’30, i-am găsit brevetul de invenţie la Paris, la INPI. Din păcate n-a avut bani să o înregistreze pe toată lumea, a înregistrat-o la Paris numai pentru Europa. Şi a venit un american, i-a luat invenţia, a pus-o pe o vioară, i-a încredinţat instrumentul unei violoniste celebre în acei ani, care a concertat la Paris în ’31-’32 cu această vioară electrică. În cele din urmă, a înregistrat invenţia la Chicago pe toată lumea. Omul nostru a încercat să-l dea în judecată, având în spate, cică, statul român, dar de fapt n-a avut pe nimeni. Americanul s-a dus la el şi i-a oferit 20-25 de mii de franci, o sumă enormă, dar el nu i-a acceptat şi s-a întors în România, a murit falit şi necunoscut, profesor sau inginer, dar el apare drept cel care a dus cel mai mult la inventarea dozei magnetice, cele care au urmat au fost perfecţionări. Mai ştiu de un alt român, un chitarist din Mamaia Quintet, din anii ’60, Alecu Rădulescu, care a ajuns la Berkeley, la cel mai tare conservator de instrumente electrice din lume, eu am o casetă din 1985, o casetă demonstrativă înregistrată chiar acolo, pentru primul sintetizator de chitară Roland. Sunt prezentaţi colegii lui de trupă, unul de la Chick Corea, altul nu mai ştiu de unde, „and the great Alecu Rădulescu” la chitară. Cu ce degete avea, cânta fără probleme şi la o chitară cu vreo 20 de corzi. Cânta la un sintetizator de chitară şi spunea el acolo că are o singură problemă, dar că încearcă să o rezolve. Avea un anumit delay fiecare sunet sintetizat, era la început cu memoriile şi aşa mai departe, şi el cânta de fapt un pic înainte fiecare notă, dar le cânta repede ca să fie pe acelaşi timp cu restul trupei. Nu s-a mai ştiut nimic de el, a murit prin 2000, dar se pare că a fost profesorul de chitară al lui Jeff Beck, printre alţii. L-am întrebat pe Steve Vai, pe cei care au fost la Ziua chitarelor la Bulandra, au zis că e vorba de generaţia de dinaintea lor. Normal, Jeff Beck este din altă generaţie decât Steve Vai.

– Dumneavoastră personal veţi contribui la muzeu cu vreo piesă? Poate chiar cu acea chitară despre care vorbeaţi?
– Da, cu acea chitară. Jumătate din ce vedeţi pe pereţi, dacă nu mai mult, sunt strânse de mine, de la oameni care mi le-au dat mie ca să nu le arunce, ceva de genul ăsta. Am câteva afişe originale, poze nu mai zic.

– Ce piesă v-aţi dori să aibă acest muzeu şi n-o va avea niciodată?
– Bună întrebare! Pot să răspund în multe feluri. Caut înnebunit înregistrarea operei rock „Karma Kaliyuga”, din ’71, de la a doua ediţie a festivalului naţional de muzică pop Club A, de la Sala Palatului, cu Olympic 64 şi cu celebrul Dorin Liviu Zaharia, care este unul dintre idolii mei. Există undeva, se pare că la urmaşii Catincăi Ralea, pentru că ea ar fi avut banda, şi mai multe benzi care în vremea aceea au fost distruse sau pierdute iremediabil. Ar mai fi Metronomul lui Liviu Tudan, dar tocmai am găsit două piese, una va apărea acum, în toamnă. Vă pot oferi o informaţie în avanpremieră: lansăm în curînd cu Soft Records „Timpul chitarelor ieri”, o compilaţie pop şi rock numai cu piese needitate din anii aceia. Ar fi aşadar o piesă din „Sinestezia” lui Tudan. Ar mai fi o piesă Phoenix din ’69, un fragment din lucrarea prezentată la primul festival Club A, care nu a mai apărut pe nicăieri, ca şi Dan Aldea cu Anda Călugăreanu şi aşa mai departe. Cu imagini, multe dintre aceste înregistrări aş fi foarte bucuros să le putem urmări aici, la cinemateca ataşată muzeului. Fac o paranteză. Marea problemă cu folkul, rockul şi chiar şi jazzul a fost că au apărut în lumea liberă atunci când la noi era comunism şi era un comunism nu dintre cele mai lejere (cel puţin cultural vorbind), căci au avut comunism şi ungurii, şi polonezii, şi cehii, şi ei aveau trupe receptate la nivelul Pink Floyd neavând neapărat nu ştiu ce compoziţii. Noi aveam. Eu cred în geniul românesc din rock, folk şi jazz. Asta a fost marea problemă a istoriei, din care probabil nu vom ieşi niciodată. M-a întrebat cineva la muzeu: „Cum ar fi fost evoluţia rockului dacă nu era cenzură şi era libertate?” Nu spun decât că 50% dintre rockerii mari, unii au emigrat, au fugit, 80% dintre cei din jazz, proporţiile sunt uriaşe şi revin ca să închid paranteza. În acea sală dedicată lui Cornel Chiriac la muzeu, eu aş fi făcut biletul în aşa fel încât să simuleze un paşaport. Pentru că puteai ieşi din România numai dacă aveai acel paşaport, dacă păcăleai pe cineva, cu relaţii, cu bani, nu mai spun cum. Ai fi putut deci să intri în muzeu, să cumperi acel bilet, acel paşaport minimalist, şi la sfârşit să ţi se pună şi viza de „liber”. Aşa aş face la muzeu, nu ştiu dacă se va putea face vreodată. Am o poză cu paşaportul lui Emil Lechinţeanu, basistul original, cu care sunt şi acum prieten, fondator al Iris alături de Nuţu Olteanu, dinainte de Nelu Dumitrescu aşadar. Era să ajungă basist la Metallica, sunt o groază de poveşti legate de el. Ca să poată pleca mai repede, a intrat în grupul Paul Goma, a fost şi bătut – asta nu mi-a spus-o el, ci Nuţu Olteanu – numai ca să ajungă în America. Să ne întoarcem la Cornel Chiriac: ce ar fi făcut dacă ar fi trăit?

– Dacă ar mai fi ales să revină, fiindcă unii n-au mai vrut să se mai întoarcă în ţară…
– Sunt câteva excepţii, ştiu la cine vă referiţi, la Dan Aldea, la Herdina, la Inglessis, la Reininger etc. Pe Dan Aldea, idolul meu, am reuşit să-l cunosc, dar n-am putut să fac vreun material cu el, renunţase deja să mai dea interviuri, cel puţin în faţa camerei. Iată, s-a dus Florian Pittiş, care a fost un mare nume în domeniu, om care strângea lumea, avea o carismă. Aş fi preferat să trăiască măcar Pittiş până la a se întoarce Chiriac.

Cookies