Viața în București | 04.05.2025
Altădată cunoscută drept „sătănia” Bucureștiului, deoarece speria locuitorii prin dimensiuni și fumul care îi ieșea pe hornuri, acum a devenit un simbol uitat al vechii Capitale. Este
Pe cât de mult a impresionat și speriat Capitala când a apărut, pe atât de mult a căzut acum în uitare și nepăsare. În următoarele rânduri vorbim despre moara lui Assan, uluitoarea construcție care a pornit industrializarea Bucureștiului și ale cărei coș de fum a fost scurtat de Primăria Capitalei, pe motiv că nu poate fi lăsat „să ajungă până la cer”. Să nu mai spunem că brutarii se fereau de moara lui Assan la început, spunând că lucrează cu diavolul, că pe horn ieșea fum, deci (potrivit gândirii lor) vor rămâne fără grâne și cereale.
Povestea morii lui Assan se leagă de numele a doi afaceriști dintre cei mai mari și pricepuți ai Bucureștiului secolului XIX. Este vorba despre George Assan și Ioan Martinovici, care erau vestiți în Capitală pentru băcănia pe care o aveau pe strada Lipscani, și care era la mare căutare pentru bunătățile de lux sau exotice pe care le vindea. Cei doi au decis că este momentul să își extindă orizonturile și să încerce să reușească și în alte domenii. Assan avea un teren aflat pe drumul spre Târgul Moși (Piața Obor de astăzi), unde ridicase două afaceri micuțe, care nu prea aduceau câți bani ar fi trebuit comparativ cu eforturile depuse, și anume o moară cu cai și o fabrică manuală de presat și produs ulei.
În București un mai exista la acea vreme nicio moară acționată de motor termic, și toate erau acționate fie de cai, fie de apa Dâmboviței. Astfel, Assan a realizat rapid că odată cu creșterea populației din București și cu necesitatea unei cantități mai mari de făină, lumea va începe să se ferească de tehnologii vechi de măcinat grânele, precum moara pe apă. Zis și făcut, afaceristul care avea să dea numele morii a căutat un motor îndeajuns de mare și de puternic și l-a găsit tocmai în inima Imperiului Habsburgic, în Viena. Acolo, Casa Siegel a produs un motor impresionant de puternic pentru acele vremuri, care folosea aburi pentru a funcționa.
Drumul motorului până la București a fost o adevărată aventură: era mare și greu, astfel că a durat… șase săptămâni până motorul a ajuns de la Viena până în București. De asemenea, toate podurile și podețele care urmau să fie trecute de motor au fost refăcute, pentru că nu ar fi rezistat unei greutăți atât de mari.
„Transportul până în ţară al acestei maşinării, cu o greutate de aproape 7.000 de kilograme, a durat patru săptămâni de la Giurgiu până la Bucureşti, în vreme ce de la Viena la Giurgiu nu se făcuseră, pe Dunăre, decât două săptămâni. În prealabil, au fost refăcute şi consolidate toate podurile şi podeţele pe unde urma să treacă o instalaţie atât de mare pentru acele vremuri”, a povestit istoricul Adrian Majuru pentru Capital.
Moara a fost ridicată în anul 1853, însă a început să funcționeze propriu zis începând cu anul 1857, când iarna a fost atât de grea încât Dâmbovița a înghețat complet. Abia atunci brutarii, speriați de moara lui Assan, au venit să își macine grânele la el. De ce speriați? Potrivit fiului lui George Assan, Bazil, brutarii Bucureștiului se temeau de focul motorului, spunând că vor rămâne fără cereale.
„Când vaporul a început să miște moara, brutarii veneau, căscau ochii, se minunau de tot ce vedeau, dar nu aduceau nimic la măcinat de teama focului, care sigur că le-ar arde grâul”, nota Bazil Assan în memoriile sale.
Brutarii au văzut însă că nimeni nu le arde și nu le fură cerealele, astfel că aceștia au devenit clienți fideli la Assan, unde grânele se măcinau repede, eficient, foarte fin și se bucurau și de folosirea unei tehnologii de ultimă oră.
Temeri a avut și Primăria Capitalei, care nu a fost de acord cu înălțimea coșurilor morii. Turnul principal are 24 de metri, o înălțime impresionantă pentru acele vremuri, și municipalitatea îl vedea și ca pe un pericol, în caz de cutremur sau alte nenorociri. Prin urmare, a oprit construcția la doar zece metri, motivând că nu poate lăsa turnul „să ajungă până la cer”. Totuși, construcția s-a ridicat la înălțimea inițială după plata unor compensații către primărie.
În 1865, George Assan devine unicul proprietar al morii, după ce se desparte de asociatul Ioan Martinovici, pe fondul unor neînțelegeri. De-a lungul anilor, moara a devenit cel mai popular loc din București de măcinat cereale, aici venind brutari și din afara orașului, moara lui Assan fiind vestită pentru calitatea grânelor.
La un an distanță, în 1866, George Assan, patronul morii, moare în timp ce se afla într-o călătorie la Munchen. Conducerea afacerii a fost preluată de soția sa, Alexandrina, care era ajutată de fratele său, Petrache Cristu, zis și „Geamntan”. În această perioadă, pentru a-și diversifica produsele, Alexandrina deschide secția de producție a uleiului de in, în care aceasta presăra un praf-minune pentru a atrage clienții cu aspectul său aparte. În cele din urmă, s-a dovedit că praful-minune era doar un truc de imagine, fiind vorba despre praf de sare.
În 1884, moara trece în grija celor doi fii ai fondatorului, Bazil și Gheorghe, care au studiat peste hotare. Zece ani mai târziu, lângă moară, cei doi înființează o fabrică de lacuri și culori. Moara prospera, măcinând 7 vagoane de grâu pe zi. Perioada în care cei doi frați au avut fabrica în grijă a fost cea mai înfloritoare din istoria morii.
Despre ce a adus secolul XX, cum ar fi fost torturat și ucis Bazil Assan de către comuniști, dar și cum moara lui Assan a ajuns o ruină vă vom spune în partea a doua a acestei povești.
