Miturile Bucureștiului. Cât din Maria Tănase regăsești în Leana lui Eliade, artista care cânta la „Floarea-soarelui”, cârciuma mică și ascunsă pe strada Popa Soare

Bucureștiul interbelic păstrează în memoria sa secretă farmecul discret al străzii Popa Soare și al grădinilor care au inspirat universul lui Mircea Eliade în nuvela „În curte la Dionis”.

Strada Popa Soare și grădinile uitate ale Vechiului București

Bucureștiul de la începutul secolului al XX-lea ascundea în spatele marilor bulevarde o lume pitorească și efervescentă.

Pe străzile acestui colț ascuns din Capitala anilor 1920 se găseau prăvălii mărunte, hanuri și grădini de vară unde ritmul vieții era cu totul diferit.

Printre străzile care au reținut cel mai bine ecourile acestei epoci se numără, așa cum spun și cei de la Arcen, strada Popa Soare.

Aici era totul un spațiu urban transformat de literatura română în tărâm al întâlnirilor dintre realitate și mit.

În acea perioadă, în aerul cald al verilor, clinchetele paharelor și vocile trecătorilor se împleteau cu armoniile unor cântece efemere, dând naștere unui univers boem inconfundabil.

Astfel, oamenii care căutau un adăpost în acele cârciumi ascunse găseau un adevărat spațiu al evadării din cotidian, un refugiu în care timpul lăsa loc fanteziei și nostalgiei.

Mitul orfic transfigurat și figura enigmatică a Leanei

În centrul nuvelei „În curte la Dionis”, Mircea Eliade rescrie mitul orfic, mutând accentul pe o prezență feminină tulburătoare, Leana.

Cântăreața din grădina unei cârciumi de pe strada Popa Soare din București nu este doar o simplă interpretă, ci o figură cu rezonanțe mitologice, a cărei voce trezește în sufletele ascultătorilor doruri și melancolii nebănuite.

Iar zâmbetul Leanei, ei bine, părea desprins dintr-o altă dimensiune temporală.

S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920-22, când cânta la „Floarea-soarelui”! Nu, n-ai de unde s-o ştii. Era o cârciumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea şi grădină, şi în fiecare vară venea să cânte acolo Leana. Aşa-i spuneam, şi aşa îi plăcea şi ei să-şi spună: Leana. Dar nu uita niciodată să adauge: „Nu mă cheamă aşa. Pentru păcatele mele am ajuns să cânt prin cârciumi, şi oamenii îmi spun Leana. Dar eu n-am fost făcută pentru asta.” Şi poate, uneori, îţi lua paharul, îl ducea la buze, şi uneori sorbea din el. Zic poate, pentru că nu făcea asta decât arareori, şi numai dacă îi plăcea de tine, dacă te vedea că eşti tânăr şi i se părea ei că eşti frumos sau melancolic şi visător. Cum să-ţi spun? când atingea Leana paharul, toată faţa i se lumina de un zâmbet nemaivăzut şi neînchipuit.

Așadar, în prima parte a narațiunii, Leana dezvăluie clienților taina sa tulburătoare; ea iubește un bărbat de o viață întreagă, pe care însă nu l-a întălnit.

Această așteptare devine o metaforă a destinului și a căutării, întersectându-se cu destinul poetului Adrian, cel care rătăcește prin labirintul unui hotel cu numeroase încăperi.

Prin intermediul artei, poeziei și cântecului, personajele lui Eliade încearcă să salveze lumea de la uitare și banalitate.

O metamorfoză vizuală: de la Maria Tănase la Leana

Întregul univers creat de Mircea Eliade pe strada Popa Soare găsește ecouri profunde în sensibilitatea culturală românească.

Forța dramatică, timbrul inconfundabil și tragismul discret al personajului Leana trimit în mod firesc cu gândul la marea artistă Maria Tănase, simbol absolut al cântecului popular și al trăirii autentice.

Te-ar mai putea interesa și:

• FOTO | Cineastul, armata și ecranul. Cum s-a văzut Războiul din 1877 în primul lungmetraj din istoria cinematografiei naționale, la Teatrul Bulevard din București
• FOTO | Între basoreliefurile Apocalipsei și schimbările de regim. Care este povestea zbucuimată a Cinematografului Marconi din București
• FOTO | Din Mahalaua Prundului, în inima Bucureștiului. Cum arăta Biserica Domnița Bălașa în hainele ei de epocă