Misterul evident din spatele numelui lanțului Annabella, care preia Profi

Ajung imediat la Annabella și la Profi, dar înainte, cu mare părere de rău, exagerez, evident, vă anunț că subiectul meu preferat pe săptămâna aceasta nu se pretează sub nicio formă pe tiparul B365. În sensul că, doar extrapolând masiv, nu că nu am mai făcut-o, aș fi putut găsi o legătură între acesta și Bucureștiul nostru mult iubit. A scos, doamnelor și domnilor, Rosalia un album care sună de zici că a fost compus în Cer, cu C mare. Artista recomandă să fie ascultat cu ochii închiși și pe întuneric, dacă se poate, ca să devină auzul simțul principal. O capodoperă, poate încercați.

Eu am o legătură foarte veche cu muzica, încă de când locuiam în apartamentul părintesc și decomandat cu două camere din Drăgășani, județul Vâlcea. Povestea mea de iubire cu cântecele a început foarte devreme, iar primele piese pe care m-a luat turbarea au fost Lambada și Unchained Melody, pe care am descoperit-o, ca tot omul postcomunist, în Ghost, filmul cu Demi Moore, Patrick Swayze și Whoopy Goldberg, dublat de doamna Irina Margareta Nistor și al cărui titlu în limba română a fost Fantoma mea iubită. 

Am o oarecare nedumerire în privința primei casete pe care am deținut-o eu personal, piratată și cumpărată de tata din piață, în sensul că nu mai știu dacă aceasta a fost albumul Innuendo de la Queen sau coloana sonoră a serialului Twin Peaks. Astea au fost primele două, dar nu mai știu în ce ordine au venit ele la mine. Primul CD a fost o colecție Oldies But Goldies care includea Pretty Woman, Unchained Melody și Different Dreams a lui Oscar Benton. 

Cultura muzicală s-a construit, așadar, în anii 90 și mi-aduc aminte cu câtă curiozitate și interes luam casetele la ascultat, pentru că, de cele mai multe ori, habar n-aveam cine sunt artiștii scriși cu markerul pe o optime de coală A4 băgată în interiorul casetei, chiar dacă aceștia erau Eurythmics, Prince sau Pet Shop Boys. Atunci auzeam de ei. Apoi a venit MTV-ul.

Povestea mea cu Annabella

Apoi, conform tuturor neașteptărilor mele, a început să se formeze și cultura aprozarică, dacă e să-i pun un nume. Înainte de 1989 nu exista așa ceva, că la magazine nu găseai nimic, se știe povestea. Au apărut consignațiile, care erau ca Luvru pentru mine, în sensul că mă uitam ca la muzeu în ele, după care plecam cu nimic acasă. Din multele produse pe care le-am descoperit acolo, în minte mi-au rămas acadelele Chupachups și, la fel, mi-aduc aminte că un mare impact emoțional asupra mea au avut iaurturile cu fructe, deci nu-mi venea să cred că există așa ceva, aia era civilizația adevărată. 

Ulterior, au apărut tot felul de magazine, dar doar unul era legendar printre gospodine, Annabella. Eu n-am prins Annabella la noi la Drăgășani, că primul s-a deschis prin 2005 când terminam deja a doua facultate pe care era să n-o termin. În schimb am prins Annabella din Râmnicul Vâlcea. La început l-am prins din auzite, că tot discutau mama și prietenele ei despre el, apoi l-am prins și pe văzutelea când ne-am dus la bunică-mea lângă Călimănești.

Ce mi-a rămas în minte foarte viu e regretul gospodinelor din jurul meu la vremea respectivă că nu există Annabella și la Drăgășani. Annabella în sus, Annabella în jos, era un tărâm al făgăduinței culinare, trebuia să ajung, să văd, să mă bucur. Și-am ajuns. Și vă dau cuvântul meu de onoare că n-am nici cea mai vagă amintire despre cum a fost și cum m-am simțit acolo. Singura chestie pe care mi-o amintesc e că abia așteptam să mergem din nou la Annabella în drum spre bunică-mea.

Annabella între timp a crescut foarte mare și urmează să preia o parte din magazinele Profi și Mega Image din România, inclusiv din București, iar aici am un alt motiv subiectiv să mă bucur pentru acest fapt. Eu, între 2012 și 2014, am locuit la Londra unde unele supermarketuri sunt adevărate opere de artă și datorită produselor pe care le găsești, smântână ca în Londra mea nu găsești la nimenea, și datorită clădirilor istorice în care se aflau unele dintre ele.

După Londra m-am mutat la Cluj și singurul magazin alimentar mai mare de lângă mine era Profi. N-avusesem în viața mea Profi pe lângă casele pe unde stătusem, nu știam despre ce e vorba în el, așa că asta urma să fie prima mea întâlnire cu acest brand. Și când am intrat eu, după Waitrose-ul de la Londra direct în Profi, mi-am adus aminte cât de sărac sunt. Urâtă senzație. Austeritate majoră, mai ales că erau și înainte de a primi marfa. De asta mă bucur cât de cât că unele dintre magazinele Profi vor avea de acum o față mai primitoare, cu zâmbetul Annabellei pe chip.

Am căutat acum pe net, direct din rosul curiozității, să văd de ce se numesc supermarketurile Annabella așa. Am găsit un singur articol care sugerează că numele a fost ales ca să fie ușor de reținut, ușor de pronunțat și ca să reflecte eleganță și accesibilitate. Încă nu apăruse filmul de groază cu păpușa. Un alt detaliu este că, la începutul anilor 90, nu erau multe branduri care să-și pună nume. Magazinul era magazin, alimentara era alimentară și, prin urmare, faptul că proprietarii au ales numele Annabella a ajutat brandul să se evidențieze pe piață.

Cam atât pentru astăzi, ne doresc tuturor să avem bani să ne cumpărăm măcar ce ne trebuie. Doamne ajută și Doamne ferește, la supermarket toate lucește. Adișorul Supermercatorul.