Misterul de la Intercontinental a fost elucidat

28 ian. 2024
21962 afișări
Misterul de la Intercontinental a fost elucidat
Misterul de la Intercontinental a fost elucidat | Foto: Adrian Teleșpan

Cu riscul ca tu să-ți proiectezi pe mine propria sete de victimizare, voi începe acest text spunând că am avut nouă ani mai grei. Nouă ani în care diminețile îmi deschideau ochișorii trupului și minții prin filtrul unei noi lecții primite de la Univers, căci Domnu’ nu te lasă să te plictisești odată ce ai intrat pe Calea Lui. Nuuuuu. Nu. Nu știu ce s-ar fi ales de masochismul meu fără Calea Domnului, dar pe Calea Domnului a excelat. 

Ultimii nouă ani, așadar, mi-au oferit varii motive de a mă plânge, varii ocazii de a mă apropia aproape exclusiv de oameni care se plângeau și ei, ca niște fluturi ale căror aripi erau țintuite în propria neputință de a ne putea destrăma coconul ce ne ține prizonieri în propria dramă. Și doar în ea, că doar ea contează, că are lumea orânduirea asta în care propria suferință ne de senzația că ne orbește, când ea, iubita, e de fapt aici să ne deschidă ochii și aripile.

În fine, sper că a fost un ciclu de nouă ani care s-a încheiat, mai ales că destinul meu aparent amețit și cu direcție clară a făcut ca la începutul acestui an să revin în București ca spațiu locativ. M-am mutat în inima capitalei cu speranță deloc efemeră că mă voi apropia și de inima mea. Am găsit un apartament care, efectiv, duhnește a ospitalitate, deși e departe de perfecțiunea estetică pe care mi-o proiectam eu singur în minte, ca să fiu fericit, de parcă n-aș mai fi stat în locuri superbe fără să ating fericirea. 

Patru treburi legate de acest nou apartament mi-au fofilat un fitil de liniște în suflet. În primul rând, chiria se pliază perfect pe dragostea mea de muncă, aspect care m-a determinat să nu mai am un job full time din 2012. Doamne ajută! 

În al doilea rând, am remarcat că muzica mai tare din casa asta nu se aude la vecini, ceea ce mi se pare absolut fantastic. Adică până acum nu a venit nimeni să bată la ușă, nici măcar când am dat petrecerea de casă nouă. Cred că asta se întâmplă pentru că blocul e în U, iar eu stau într-o extremitate a U-ului și pentru că mulți dintre vecini sunt oameni care au auzit multe porcării timp de peste optzeci de ani, ceea ce, probabil i-a făcut să ia decizia de a auzi mai încet. 

În al treilea rând, deși mă culc tot pe la unșpe-doișpe, reușesc aici să dorm până la nouă dimineață, ceea ce n-am mai reușit de când eram foarte tânăr. 

În al patrulea rând, e o casă în care bate lumina foarte frumos și abundent, ceea ce îmi doresc să se întâmple și în mințile noastre. 

Și, fix când credeam că am găsit spațiul în care voi învăța ce înseamnă plutirea, fix când mintea mea a dat o șansă reală idealismului desființat de societate, fix când Calea Domnului părea că făcuse tranziția de la serpentină la autostradă, fix atunci, coada ochiului, ca o insectă cu ac ce nu-ți dă pace pe la tâmple, mi-a năruit întreaga speranță. Mi-a prăbușit idealismul. Pe fereastra de la dormitor se văd patru dintre clădirile cele mai emblematice alte Bucureștiului.

Fix în gura depărtării, pe marginea orizontului e turla principală a Catedralei Mântuirii Neamului, după ea un pic de Casa Poporului, apoi Intercontinentalul și apoi, cel mai aproape, Teatrul Național, ca un kind reminder al faptului că teatrul este un sport mondial, practicat de noi toți ca să, chipurile, uităm de Unde venim și ai Cui suntem.

Da, boss, și acum vreo două săptămâni, cum parcurgeam eu la pas, cu lumina stinsă, interiorul apartamentului, coada ochiului îmi zice cu o voce, așa, care se dă temătoare și, vai, ea nu vrea să deranjeze: “Fă, ia uite ce ce lumini sunt aprinse la Inter!”. “Eh, bine că au clienți, să aibă și gura lor ce să mănânce!”, i-am răspuns eu cozii ochiului.

Și azi așa, mâine așa, poimâine așa, răspoimâine așa, luminile tot aprinse, până când curiozitate mea a început să colcăie și să horcăie, ca la Vulcanii Noroioși pe care nu i-am vizitat niciodată. Și-am încercat eu să suport curiozitatea, dar știți cum sunt vulcanii, ei se disting prin a izbucni.

Și aseară n-am mai putut când am văzut că iar s-au aprins. M-am îmbrăcat cu atenție, că mergeam, totuși, la un hotel de patru stele. Șosete albe imaculate, mai groase așa, cum am văzut că purtau oamenii la clasa I în avioane când m-am dus să caut o însoțitoare de zbor.  Raiații aproape noi, culoarea oului de rață, ceea ce m-a determinat să îmi propun să merg repede, dar cu o călcătură fină, ca să nu mi-i stropesc cu noroi. Un hanorac de la Uniqlo care are un aspect mai puțin uzual. Vanșii ediție specială pe care i-am luat de la Madrid. Geaca de la Margiela, primită cadou de la Aida care a cumpărat-o dintr-un SH, dar asta nu știe nimeni. Mi-am dat și cu un suflu minim de fixativ, cât să-mi stea bucla ca lumea, că mai are momente când mi-o ia spre frunte ca orice breton care vrea să bârfească cu sprâncenele. 

Cât m-am îmbrăcat, curiozitatea mea a luat-o ușor la vale, dar ascendent. Mai întâi mocnea, apoi a început să-i pâlpâie o flăcăruie, apoi s-a aprins, m-a învăluit ca pe o făclie umană și cred că, dacă nu ieșeam afară la zero grade câte erau aseară pe la 22:00, făceam combustie internă de la cât de tare mă mânca să aflu despre ce este vorba.

Pe Batiștei, nimeni. M-am gândit că or fi toți în camerele alea, ceea ce ar fi explicat luminile aprinse. Nici să fumez n-am putut, dar îmi ieșeau aburi pe gură și, se poate să fi fost eu paranoic, dar am avut de mai multe ori impresia că aburii mi se smulgeau mai cu viteză din gură și dădeau năvală spre Inter să-i anunțe pe ăia că vin eu. Îți dai seama că, atunci când am remarcat treaba asta, mi-am acoperit gura cu baza gulerului hanoracului, dar clar a fost prea târziu, cred. Nu m-am stropit deloc pe pantaloni, grație deciziei mele de a păși mai mult pe vârfuri.

Am ajuns în fața hotelului, am tras aer în piept, și cu toți cei un metru șaptezeci ai mei, cu intenția clară de a impresiona prin impozanță, am dat navală în zona de recepție care era goală cu o excepție, având impresia că am aerul unui om care știe. Știe punct. “Bună seara, bine ați venit la Grand Hotel București! Cu ce vă putem ajuta?”, m-a întrebat o doamnă pe la cincizeci de ani, oxigenată pe stilul etern care își lipea unghii false imprimate cu Sudoku. 

“Ce Grand? Acesta este Intercontinentalul!”, “Știți, hotelul și-a schimbat nume…”, “Vă rog să nu mă întrerupeți, doamnă!”, am zis eu afișând o privire care putea fi ușor confundată cu senzualitatea și amenințarea, deopotrivă, strângând așa din ochi, ca toți miopii. “Nu știu dacă e cazul, domnule, că îmi păreți destul de întrerupt și singur!”, mi-a zis doamna pe care viața părea să o fi plasat-o definitiv în afară perplexității. “N-am venit aici ca să mă judecați dumneavoastră. Am venit să elucidez misterul Intercontinentalui!”. “Nu-mi pare că asta ar trebui să fie principala dumneavoastră preocupare, dar vă rog…”. “De ce sunt cinci etaje aprinse în fiecare seară pe latura dinspre Teatrul Național?”, am întrebat eu bătând cu palma în… îmi scapă cum se numește tejgheaua aceea din recepțiile hotelurilor.

Doamna a căscat ochii mari și preț de-o clipă i-am văzut părerea de rău în privire. Apoi s-a aplecat ușor în dreapta, a întins mâna și a făcut un gest minor, ca și cum ar apăsa un buton. În recepția hotelului s-a făcut beznă. Am vrut să spun ceva, dar în nici trei secunde am simțit cum sunt luat pe sus de mai multe mâini. Urlam ca din gură de șarpe, dar imediat cineva mi-a dat Vansul drept jos, mi-a scos șoseta și mi-a băgat-o în gură. M-am oprit un pic din urlat, impacientat că nu voi avea șansa să mă întorc și să-mi recuperez încălțarea. Am auzit sunetul acela de podea de lift care coboară câțiva centimetri sub greutatea celor care îl folosesc. Am făcut “mmmmm mmmmmmm mmmm”, din gură, și încercam să mă zbat, dar cei cel puțin șase vlăjgani care mă țineau nu-mi dădeau nicio șansă să scap. Lumina butoanelor din lift nu era suficientă cât să văd ceva, orice. Să văd cine mă ținea prizonier.

Am ajuns la etajul 11. Beznă totală și niciun sunet, o liniște întunecată și imaculată, sfredelită doar de zgomotul înfundat al tălpilor pe mochetă. Sunt purtat împotriva voinței mele pe umerii altora până în fața ușii unei camere unde sunt lăsat cu picioarele pe podea. Pe sub ușa se strecoară o lamă de lumină. La fel și pe sub celelalte uși de pe coridor. Acum sunt ținut de întuneric cu mâinile la spate, iar cineva bate de pe partea cealaltă a ușii cu degetelul în ușă. “Ocupat”, zic, gândidu-mă că, poate, aceasta va fi ultima mea glumă, iar un bărbat pe partea cealaltă începe să râdă. 

Aud cum cineva descuie ușa și apoi pune mâna pe clanță, o apasă și deschide ușa.

Sudori reci mi se descleștau din funte, rupându-mi pielea cu suspine tipice doar ultimelor clipe de viață. Gândurile negre s-au înbeznit și mai tare și-mi băteau cu pumnii din interiorul craniului, urlând ca și copleșite de incendiul gândirii, încercând inutil să se elibereze din nefastul viitorului imediat. 

Sigur depistasem o întâlnire deosebit de interlopă și urma să fiu tranșat și apoi topit cu acid în butoiul de plastic în care Mafia își adusese murături de la mama ei și mă simt aici nevoit să fac o paranteză, în sensul că am citit, la un moment dat, că numele acesta de Mafie vine dintr-un film cu Sofia Loren în care fiica unei doamne era răpită de interlopi sicilieni cu o mașină, iar doamna a alergat disperată după mașină, urlând “Ma fia, ma fia”, adică “Fiica mea, fiica mea!”. Am dat acum pe Google și nu de acolo vine cuvântul Mafia. 

În fine, efectiv regretam că nu mi-am văzut de treaba mea și mi-am băgat nasul unde n-aș fi zis că mi-ar mai fierbe curiozitatea, deși sunt clar de acord cu ideea că nu e bine să te antepronunți.

Așa. Și ușa se crapă, lumina crește, brațele care mă țineau țintuit în fața ușii parcă se dizolvă și acum sunt liber să fug, dar, totuși, vreau să văd ce era în spatele ușii. Și n-aș fi crezut niciodată, Doamnelor și Domnilor, dar, când ușa s-a dat la perete, în fața mea Nimeni Altul decât Domnul Nostru Isus Cristos care mi-a zâmbit larg, care se ștergea pe mâini cu un prosop mic și alb și cu care mi-a șters și mie fruntea de sudorile fricii și m-a întrebat: “Ce faci, fă, aci?”, “Am venit să văd ce e cu lumina asta…”, “Hai, mă, Tele, ce Doamne să te iert? Nu știi că toată lumina e de la Domnul? Ai chef de o canastă? Că Maică-Mea și Maria Magdalena n-au chef să joace. Mamaaaaaa, a venit Tele!”, “Păi, și jucăm doar Noi doi?”, “Nu, că joacă și Tata și Iuda.”, “Sunt aici?”, “Da, bro, te așteaptă. Intri?”, “Nu voiam, dar m-ai convins.”. Am intrat. “Auzi, Doamne?”, am întrebat, “Ă?”, “Am și eu un Vans pe jos, mi-l rezolvi și mie?”, “Bă, ce griji ai și tu când te așteaptă Dumnezeu…”, “Scuze eu…”, “De parcă nu ai ști că în fața lui Dumnezeu nu e nevoie de scuze…”. Am jucat. Și aia e.

În cazul în care nu vă așteptați ca acest articol să aibă și o doză de ficțiune, ei bine, are. Atât pentru azi. Vă pup. Doamne ajută și Doamne ferește, Lumina pe toți ne privește. Adișorul Intercontinentatorul.

Cookies