Mircea Baniciu, după 20 de ani de Pasărea Colibri: „Folk-ul e o punte între generații”

În 2002 aţi promis încă 2000 de ani. Acum, după 20, cum arată Pasărea Colibri?

Da, „Încă 2000 de ani” a compus-o Marius Baţu- mănâncă peşte afară, cu Dinu Olăraşu. E un cântec foarte frumos, dar nu ştiu acum, nu cred că e bine să promitem încă 2000. Nu suntem nici egipteni şi nu ne-am făcut încă nicio piramidă, dar ne-am dori ca piesele pe care le-am compus să dureze încă nişte ani. Nu ştiu dacă 2000, cine ştie ce-o fi după 2000 de ani…

Cum arată Pasărea Colibri… ca o trupă care îşi vede în continuare de spectacole şi de treburile pe care le are, care se uneşte atunci când există cerere pentru ea, când există dorinţa de a apărea. Noi avem la ora asta proiecte pe care le ducem şi, se pare, cât se poate de bine. Mircea Vintilă are o formaţie cu care cântă, Brambura se numeşte, eu cânt cu mai mulţi, cu instrumentişti diverşi, printre care şi cei de la Pacifica- Vlady Cnejevici e la Pacifica. O să fim și la spectacolul „Folk You” de la mare, Mircea vine cu trupa lui, eu probabil o să fiu cu trupă sau fără, nu ştiu exact. Am fost invitat să cânt şi cu Phoenix, dar nu ştiu exact dacă se va întâmpla asta. Oricum, continuăm să funcţionăm. Pentru că, după plecarea lui Moţu (Florian Pittiş), s-a cam lăsat un nor asupra ideii de Pasărea Colibri… fiecare a pus pe primul plan proiectele personale. Dar, în momentul în care suntem solicitaţi ca trupa Pasărea Colibri, lucrul acesta poate fi pus în aplicare fără niciun fel de problemă. Suntem încă apropiaţi, comunicăm, am petrecut nu-ştiu-caţi ani împreună. Faptul că fiecare şi-a dorit altceva la un moment dat nu-i de acuzat în niciun fel pentru că, la urma urmei, fiecare trebuie să facă ceea ce crede că este mai bine pentru el şi pentru ideea de cultură şi artă.

„Pittiș a hotărât să mă „degradeze” la cea mai mică pasăre: colibri.”

Aţi prezentat publicului formaţia în ’92. Cum i-aţi cunoscut pe Mircea Vintilă şi Florian Pittiş, cu care aţi apărut atunci pe scenă?

Moţu Pittiş a apărut în trupa Phoenix într-un context în care a fost invitat să recite nişte versuri într-o parte a spectacolului „Cantafabule”. A învăţat foarte rapid recitalul, a recitat poezia şi mie mi s-a părut fantastic. După aceea, ne-am cunoscut în câteva spectacole pe care le-am făcut şi în care a fost şi el invitat. Asa l-am cunoscut personal, dar îl ştiam de la televizor, Pittiş apărea în foarte multe emisiuni. Moţu este unul dintre actorii care stiu să şi cânte foarte frumos. Pe de altă parte, l-am mai prins în Cenaclul Flacăra. În Cenaclu, Moțu era recitator, unul dintre cei mai importanţi membri, un tip haios cu care am comunicat din prima.

Pe Vintilă l-am cunoscut în Cenaclul Flacăra de câteva ori, el era mai distant la început. După ce a părăsit cenaclul şi după ce Phoenix-ul a plecat din ţară, ne-am întâlnit adesea în diverse deschideri de spectacole la care participau trupe ca Mondial, Sfinx, Roşu şi Negru şi alţii. Ori deschidea Vintulă, ori eu.

Apoi eu am scris două albume, „Secunda 1” şi „Secunda 2”. Când l-am imprimat pe al doilea, a venit Vintilă la mine şi a zis că face un disc care se va numi „Nu trântiţi ușa” şi că jumatate va fi al lui Pittiş si jumatate al lui. Şi m-a întrebat dacă nu am chef să-i orchestrez, să facem orchestraţie, eu şi cu Vlady Cnejevici, ceea ce s-a şi întâmplat. Tot cântând împreună, unul dintre prietenii noştri a constatat că se poate construi o echipă din ceea ce se întâmpla pe albumul acesta. Album pe care am cântat toţi, exact în formula în care a apărut mai tarziu Pasărea Colibri.
Eram, de fapt, atunci când s-a constituit Pasărea Colibri, două echipe. Pittiş, care cânta cu Vintilă, aveau spectacole împreună, iar eu îl luam pe Vlady, care a fost baza de orchestraţie a Păsării Colibri, el a orchestrat tot ce am cântat noi, muzica din perioada aceea.

A simplificat foarte mult ceea ce trebuia simplificat, pentru că acel context nu mai includea niciun fel de alţi instrumentişti. Eram doar noi patru, doi băieţi cu chitările, el cu clapa şi Pittiş cu poezia. Deci cam aşa ne-am cunoscut. După aceea s-au întâmplat o mulţime de lucruri, povestea din ’92 cu Râmnicu Vâlcea, unde Pittiş a spus, la finalul spectacului: „Mircea Baniciu… pasărea colibri, o ştie toată lumea”. După aceea, lumea a început să ne solicite, am scos un album care s-a vândut ca pâinea caldă şi de-acolo s-au întâmplat o grămadă de minuni.

De ce Pasărea Colibri? De unde a venit ideea numelui?

De când a zis-o Pittiş. Ideea a venit de la faptul că, în spectacolul acela de la Râmnicu Vâlcea, unde am fost eu invitat şi unde au intrat în spatele meu, cântând cu mine la finele spectacolului, eu trebuia sa fiu cu Phoenix la Sala Palatului, dar s-a întâmplat să intervină nişte evenimente, despre care nu cred că-i bine să vorbesc. În așa fel încât eu am fost înlocuit cu altcineva la Sala Palatului. Şi Pittiş era revoltat, zicea: „Cum se poate un lucru ca ăsta?”. Şi atunci a hotărât să mă „degradeze”, de la cea mai mare pasăre, cum era văzută Phoenix atunci, la cea mai mică- colibri. Nimeni nu s-a gândit că ideea asta o să genereze un fenomen şi c-o să dureze atât.

Urmează un concert aniversar?

O să facem, numai să vedem locaţia, Sala Palatului e în permanenţă foarte ocupată, ne-ar fi plăcut, dar s-ar putea să reuşim totuși să facem un eveniment Pasărea Colibri-20 de ani într-o locaţie bună, asta mă interesează, să fie într-un loc care să dea o semnificaţie.

Apropo de locaţii, trupa a avut multe cantece despre locuri din Bucureşti: „Hanu’ lui Manuc”, „strada Popa Nan”… Mai are Bucureştiul locuri care merită cântece?

Asta trebuie să-l întrebi pe Vintilă pentru că sunt cântecele lui, eu sunt convins că el ştie. El e bucureştean. Echipele noastre sunt, de fapt, una din Bucureşti, Pittiş-Vintilă şi cealaltă, Baniciu-Cnejecvici, noi suntem timişoreni, suntem mai puţin legaţi de străzile sau atmosfera veche a Bucureştiului, că n-am cunoscut-o. A mai fost şi „Lăptăria lui Enache”, el o bună perioada de timp n-a vrut să cânte cântecul acesta, nici „Miruna”, de altfel. Şi uite că amandouă au foarte foarte mare succes.

Apropo de piesa „Miruna”, a existat Miruna cu blugii rupţi?

Asta e o poveste pe care nu știu dacă e bine s-o povestesc. Miruna e o fată pe care o iubea Mircea Vintilă. A murit acum câţiva ani, din păcate. A fost o izbucnire de dragoste între ei. Mulţi erau geloşi, ea era studentă la Arhitectură în perioada aceea, era o fată foarte, foarte frumoasă. Am revăzut-o în Florida acum vreo 10 ani, ea a plecat în America. Ne-am întâlnit cu ea şi, la scurt timp, a plecat dintre noi. Dar e o poveste frumoasă pe care trebuie sa ţi-o povestească mai mult Mircea Vintilă, pentru că e a lui.

„De cânți în portugheza sau engleza pe care n-o cunoşti, n-ai cum să treci puntea.„

Într-un interviu de acum 10 ani aţi caracterizat trupa ca o „pasăre cu multă lumină” şi-aţi spus c-o vreţi la fel şi după 10 ani. A rămas la fel?

Eu zic că da, să ştii că e foarte luminoasă muzica noastră şi atmosfera pe care o creăm. Plus că nu există spectacol al Păsării Colibri care să se termine brusc. Întotdeauna există nu ştiu câte bis-uri, există o legătură între noi şi public. Mulţi dintre cei care ne cunosc de ani de zile sunt mirați că sunt nu ştiu câte generaţii care ne cântă deja cântecele. Noi am amalgamat puţin muzica pe care am făcut-o, luăm fiecare din repertoriul fiecăruia ceea ce este mai interesant, mai aproape de public şi mai pătrunzător. Avem repertoriul foarte bine pus la punct şi el funcţionează atunci când suntem puşi într-un context favorabil. Bine, nu într-un context de dance sau manele sau mai ştiu eu ce.

În ce măsură ascultă generaţia de astăzi folk?

Să ştii că sunt mulţi, suntem invitaţi adesea la festivaluri de folk, pentru că e un punct de atracţie muzica asta. Adică mai ia copiii din discoteci, din diverse locuri care depăşesc tărâmul tinereții lor, în care îşi aprind o ţigară de-asta cu droguri, cu tot felul de lucruri pe care noi, înspre norocul nostru, nu le-am prins. E bine să facem o punte între generaţii, o punte pozitivă, creată pe poezie şi pe muzică.

Credeţi că trupele promovate astăzi mai asiduu la radiourile de la noi o să prindă 20 de ani?

Nu, nu cred. Ei copiază secvenţe, muzica asta de computer are într-adevăr un impact foarte puternic pentru moment. Dar, dacă n-ai versuri, n-ai poezie şi cânţi in portugheza sau engleza pe care n-o cunoşti, n-ai cum să treci puntea. Noi îi spunem „muzică tuţi-tuţi-tuţi”. Dar, mă rog, e o muzică de alt fel, o muzică de dans, pentru discotecă. Folkul, jazz-ul, blues-ul, ce cântăm noi, rock-ul, se bazează pe alt sistem de muzică. E vorba de poezie aici, e vorba de armonie, de imaginaţie. DJ-ii sunt la ora asta la loc de cinste fiindcă sunt cei mai prolifici, cei mai productivi, dar ei de fapt nu compun muzică, ei produc nişte întâmplări luate de pe computer.

S-au schimbat preferinţele dvs. muzicale de când aveaţi 20 de ani şi până la 20 de ani de Colibri?

Nu s-au schimbat foarte mult, oricum sistemul de valori este altul, muzica a evoluat formidabil, toate curentele şi posibilităţile. Oricine poate avea un studio în casă. Dacă ai un program cu un procesor puternic, nişte programe pe care poţi să ţi le iei și de pe net, poţi să faci o treabă foarte bună. La 20 de ani eu eram fan Beatles, îmi plăceau Simon şi Garfunkel, multe trupe. Led Zepellin, îmi plăcea Kings, Police, multe, erau foarte multe trupe care astăzi încă mai există şi încă mai produc muzică. 

„Aveam pregătite costume de scafandru,

să trecem Dunărea.”

Cât de diferită a fost perioada rock, cu Phoenix, de cea folk, cu Pasărea Colibri?

Eu le declar ca foarte diferite. Perioada mea cu Phoenix, de şapte ani, a fost una în care a fost dictatură şi perioada de 20 de ani, cu Colibri, a fost democraţie. Perioada rock era o perioadă de început, în care ne-am construit fiecare ca persoană, ca identitate, eram studenţi, nu eram copţi încă. Colibri a venit într-o perioadă în care fiecare ştia foarte bine ce vrea şi asta s-a văzut. A ţinut 20 de ani, nu şapte.

A existat vreun moment în care să nu meargă bine cu muzica şi să vă gândiţi c-ar fi trebuit să continuaţi cu Arhitectura după facultate?

A existat, înainte de ’89. Înainte de ’89 am avut un moment în care am vrut să pun chitara în cui şi să mă apuc de altceva, poate chiar să plec din ţară. Foarte mulţi dintre prietenii mei erau plecaţi şi, la un moment dat, aveam mai multe ocazii de a strânge mâna unor prieteni în străinătate decât în ţară. Voiam să fugim, aveam pregătite labe şi costume de scafandru să trecem Dunărea. Atunci, în ultimii ani de comunism, în care atmosfera de aici a devenit insuportabilă din cauza cenzurii, sărăciei şi minciunilor comuniste, am încercat să mă gândesc la altceva. A fost un moment în care am zis: O punem în cui cu muzica. Nu mai era de trăit, nu se mai putea face nimic.

Şi cum de n-aţi plecat?

N-am plecat că a apărut decembrie ’89, când s-au schimbat toate. Am plecat atunci, dar m-am întors. M-am dus să văd, am mirosit atmosfera de acolo. Am zis să mai iau o pauză, să vin înapoi, să mai trag un pic de aer şi să văd dacă ar fi vreo şansă să rămân. Şi n-au fost şanse. Trebuie să ai cunostinţa de limbă, cultura poporului, dacă vrei să faci artă. Ca arhitect, nu aveam nicio şansă, pentru că nu profesasem nişte ani de zile. Şi în ’89 aveam 30 de ani deja, nu mai era timp. Dacă aş fi plecat la 19-20 de ani, poate aş fi fost tot acolo.

Credeți c-ați fi făcut muzică în altă ţară, dacă aţi fi plecat?

Dacă aş fi plecat cu Phoenix, poate da. Dar nu ştiu, plecarea Phoenix-ului a fost una greşită, după părerea mea. Dacă plecam atunci, probabil că făceam muzică un timp, până mi-aş fi dat seama că să faci muzică românească într-o ţară ca Germania e destul de aiurea.

V-aţi gândit vreodată la o retragere?

Da. M-am gândit să mă retrag, dacă voi prinde două sau trei săli în care publicul să nu vină. Până acum n-a fost cazul. Mai sunt lucruri de făcut. Discurile noastre se vând în continuare, piesele se ascultă în continuare. Înseamnă că n-am făcut nimic de pomană.

Spuneaţi într-un interviu că rămâi tânăr doar făcând ce-ţi place. Aţi rămas tânăr, domnule Baniciu?

Eu da. Pentru că continui să fac ceea ce-mi place. Asta mi-am dorit tot timpul şi am reuşit. Din punctul ăsta de vedere, am reuşit.