Vara STB e plină de personaje colorate și de replici la fel. Indiferent cât de cald e-n autobuze (și, mai ales, în tramvaie), călătorii își conservă suficientă energie pentru subiectele importante. Lăsați-vă mașinile acasă, și-așa e orașul poluat și aglomerat. Vă veți dovedi civismul și, în plus, de-a lungul a doar câtorva stații, lucruri memorabile se vor întâmpla negreșit.
🚌 Pe linia 484 (fostă 302), o cucoană își face vânt cu evantaiul. O însoțește un cetățean dotat cu ochelari de soare și neastâmpăr, care a declarat de cum s-a urcat în autobuz „Eu nu sunt adeptul statului jos”. În schimb, e adeptul atacării frontale a chestiunilor de viață și de moarte:
– Știi c-a murit socru’ lu’ Stere, nu?
– Da, normal.
– Ce să vezi, bă, n-a murit!
– Cum n-a murit?!
– Ete-așa, bine!
– Păi ne-a zis și Anica, și Bebe…
– Da, bă, ne-a zis. Da’ ăla e viu, bine-mersi.
– Să mai ai încredere în oameni!
🚋 Tot STB… În tramvaiul 25, femeia care stă pe scaunul din spatele meu vede că mă tot foiesc și mă uit împrejur. „Miroase urât, așa-i?”, mă întreabă zâmbind. A intuit că sunt în căutarea sursei. Dau din cap că da. „Miroase a pișat!”, decretează triumfătoare și-mi face cu ochiul.
#secrete #secreții
🚌 Două pensionare tac, umăr la umăr, pe scaunele din spatele șoferului. De nicăieri, una dintre ele izbucnește, indignată:
– Ai văzut, cumătră, cât s-a făcut kilu’ de scăricică? 360 dă mii s-a făcut! Le-a scumpit ăștia de le-a luat dracii! Pe mine m-a luat o poftăăă… Făceam des ciorbă dă d-aia, îmi plăcea dă d-aia! Da’ împănată, nu așa, oase chioare! Din alea să mănânce ei!
🚌 În 385, pe scaunul din spatele meu, un cetățean vorbește singur. Când cu voce normală, când cu una subțiiire, când mormăind pe note joase. (Preferatele mele rămân, însă, pasajele grohăite).
La un moment dat, se oprește brusc: dinspre el autobuzul e invadat de mieunăturile disperate ale unei pisici maltratate temeinic. Suspectând ce-i mai rău, mă-ntorc către nenea, cu o mutră feroce. Îi suna telefonul.
🚌 În autobuzul 168 urcă o femeie cu aer sobru și sever, de profesoară care lasă corigenți pe capete.
Nici nu se așază bine, că în geantă începe să-i sune telefonul. La cât de încruntată îl caută, îți și imaginezi cum o să-l boscorodească pe apelant, imediat ce-i răspunde.
Dar viața e plină de surprize. Și totul se înseninează în jur, când pe ecran e afișat interlocutorul: „Buziță”.
🚌 În 226, pe un scaun, picotește o femeie. Are 60-65 de ani și mâini înduioșător de muncite. Ține în poală o poșetă uzată, iar la picioare – două pungi din plastic și-o sacoșă de rafie. La intervale mici, capul îi cade, iar femeia tresare, ca dintr-un vis. Nu reușește să-și țină ochii deschiși mai mult de câteva clipe. Pare de-a dreptul epuizată.
În contrast cu tot restul ființei ăsteia e tricoul pe care-l poartă: roz, vesel, inscripționat cu litere strălucitoare: „Bonjour, Paris!”. Îmi doresc pentru ea să fi văzut Parisul, măcar în visul ăla din care tresare, când și când.
Nota B365.ro – Mai multe „Cronici STB”, mai jos:
