Miracolul de la Primark

16 dec. 2022
15104 Afișari
 Miracolul de la Primark
Adrian Teleșpan

Bun găsit, dragă cititorule, Lumină divină ce ești, efect al inspirației universale transformat în vânt și vânturi, nucleu al iubirii uitate în nememorie, mostră de stupefacție și sublim, descălecător al egoului când nu te aștepți în nerăbdare, dichis mental plin de imaginație și regrete, floare circulară a găurii negre ce duce spre sufletul pur, nedeochiabilule în perfecțiunea ta, abuzat și abuzator pe buza speranței, desfăcătorule de neșanse, aliniatorule pe curba spațiului, sper că ți-ai acordat măcar câteva clipe astăzi să nu fii de nebunsimț cu tine și să te placi, că sigur ai măcar un motiv.

Acum intru abrupt în poveste, la fel cum multe chestii au intrat în noi de-a lungul acestui dar magnific care este viața. La un moment dat a existat un partid care mi-a propus să intru în politică, să candidez din partea dumnealor. Pe trecutul meu, când a auzit propunerea, l-a bușit râsul și a început să își dea coate cu câteva amintiri care n-au auzit în viața lor de conceptul de nepătat. Și mă gândeam atunci cu ce poveste aș putea eu să mă marketez la intrarea în politică, astfel încât ca să-i cuceresc pe oameni și să-i fac să mă voteze cu inima împăcată. Neputând să nu iau în considerare asemănarea izbitoare dintre mine și Jennifer Lopez într-un film, The Maid parcă, una dintre soluțiile cele mai valide părea povestea clasică a fetei de jos care muncește cu dedicație pe poziția de cameristă, iar apoi, învăluită în mister și destin ajunge împlinită, așezată pe o poziție socială mult mai avantajoasă. 

Veți spune hei, hei, hei, Teleșpan, ești bulangiu (nu-mi place că acest cuvânt frumos a primit conotații negative), bați câmpii Teleșpane, tu n-ai nicio treabă cu treaba asta, dar eu vă voi contrazice, pentru că ceea nu mulți știu despre mine e că eu, în anul 2014, la scurt timp după ce devenisem autor de bestseller, m-am angajat ca menajeră într-un lanț de hoteluri din localitatea Londra, Marea Britanie. Voiam să fiu independent, să mă dezic de natura mea de lipitoare, sau, mă rog, să fiu o lipitoare pe picioarele ei.

Și m-am angajat menajeră, ce cuvânt misogin și ăsta, că parcă doar femeile ar trebui să facă curat, altfel ar fi trebui să existe și menajer, o menajeră și un menajer. Să se ia de mână cu bulangiu și să facă curat în vocabular. Așa. M-am angajat menajeră în cadrul lanțului hotelier Premier Inn. Aveam tricou mov, atașez și o fotografie, acesta fiind uniforma angajaților din departamentul cleaning. În fotografia alăturată mă aflu în zona de gunoi din curte, unde fumam și unde mult timp am crezut că îmi era locul, lângă gunoaie adică.

 Miracolul de la Primark. Îndrăznește ieftin!
Adrian și tricoul mov de menajeră 

Primeam tricourile acestea mov de la ei, restul outfitului trebuia să ni-l aducem noi de acasă, pantaloni de trening negri și teniși negri. Cel puțin la bărbați așa era. Eu, până să mă angajez menajeră, fusesem o doamnă, adică aveam pantaloni de trening de la H&M și nu voiam să-i stric la muncă, prin urmare am decis să merg la Primark, pe Oxford Street să îmi iau câteva perechi de pantaloni și câteva de teniși. Eu doar la Luvru am mai văzut un interes așa mare din partea publicului pentru o clădire mare. Chiar înainte să intru în Primark am văzut mai multe moaște în stradă care se uitau cu invidie la numărul mare de oameni din magazin.

M-am dus, mi-am luat două perechi de pantaloni S, iar la teniși am mai găsit o singură pereche 41 la raft și n-am mai stat să cer încă una. Nici măcar nu i-am probat. Erau pe un fel de umeraș pentru încălțăminte pe care scria mare numărul 40, 41, 42, cât erau. A doua zi m-am dus la muncă, m-am îmbrăcat în uniformă și, când m-am încălțat, stupoarea mărimii. Erau 43, fusese greșit umerașul. Eu eram foarte prăpăstios pe atunci, încă nu conștientizasem că sunt pe Calea Domnului ca noi toți, mă victimizam de fiecare dată când ceva nu se întâmpla cum voiam eu, așa că am început să înjur, iar cariera mea de menajeră nu mai părea promițătoare și plină de satisfacții. N-am avut ce să fac, a trebuit să port tenișii 43.

Una dintre sarcinile mele era să car niște containere mari, pe roți, de forma toaletelor ecologice, pline cu lenjerie folosită și prosoape murdare, și care aveau niște mânere ca să poată fi manevrate pe holuri și băgate în liftul pentru angajați. Cred că mulți dintre cei care mă cunosc cât de cât, atunci când se gândesc la mine, primul atribut care le vine în minte e voinicia. Aveam o alură foarte vajnică, la 1.70m și 57kg, cât cântăream atunci și fix alura asta mă cam împiedica să manevrez containerele acelea coerent. Mi-am dat cu roțile peste picioare de zeci de ori în primele zile și de fiecare dată râdeam și mulțumeam Cerului că tenișii erau cu două numere mai mari și nu-mi dădeam cu roțile peste degete. Ăsta a fost miracolul de pe Primark pentru mine. S-a deschis și în București, aflai și io.

Două chestii vreau să vă mai povestesc legate de scurta mea carieră de menajeră. Vreo trei săptămâni am fost menajeră, iar apoi am fost retrogradat la funcția de manipulator lenjerie, pe care am ocupat-o vreo 4 luni până m-am mutat înapoi în România. M-au retrogradat pentru că aveam la dispoziție cam 30 de minute ca să facem curat într-o cameră, adică băgat aspirator, făcut patul, spălat baie, șters praf, șters oglinzi, aruncat gunoi, înlocuit veselă. Mie îmi lua vreo 25 de minute să fac patul, cu pilota băgată sub saltea, geometric, la unghi de 90 de grade pe îndoitură. În plus, politica igienică a hotelului era foarte strictă. Dacă un supervizor găsea cel mai mic flocișor în camera în care tu, ca menajeră, susțineai că ai făcut curat, erai obligat să refaci toată camera.

Am avut un mentor care m-a format ca menajeră. Jumătate din colegele mele de la hotel erau doamne de etnie rromă din Târgoviște, jumătate doamne din Ungaria. Pe mine m-a instruit doamna Columbia, chiar așa o cheamă, din Târgoviște. Avea un stil foarte blajin și mămos, îmi zicea mereu: Uite, mamă, cum se face… Foarte multă răbdare avea. Eu nu mă potriveam chiar perfect în peisaj, alura mea de Einstein în regresie le-a dat multora de gândit (aveam părul mare când m-am angajat), în sensul că mă credeau spion, dar nu mimau că m-ar respecta, ci doar mă evitau cu grație. Toate, mai puțin doamna Columbia. O respectam foarte mult, cu căldură chiar. Într-o seară, aproape se termina tura, doamna Columbia m-a luat cu dumneaei să verificăm niște apartamente VIP care urmau să fie ocupate a doua zi. Ne-am dus, am verificat, totul era perfect, mai puțin un pahar pe care, în urma spălării rămăsese o pată din aia de clor, o dâră albă de la apă. Doamna Columbia l-a luat și mi l-a întins zicând: Dă și tu o flegmă și șterge-l. Doamne, bine că am văzut. Am schimbat paharul, dar nu vreți să știți cum spăl de atunci paharele când stau la hotel. Doamna Columbia mi-a rămas dragă. Și vă rog să n-o judecați, după 9 ore de muncă e posibil ca mulți dintre noi să fi scuipat, mai ales că nu era Covid.

Un alt eveniment remarcabil a fost cu o altă colegă, tot din Târgoviște, Gabriela. Din cele 9 ore de muncă petrecute la hotel, vreo 20 de minute apucam să mâncăm și să fumăm. Ritmul era uluitor. Depindeam foarte mult de viteza cu care prindeam liftul de serviciu ca să aprovizionez toate etajele cu lenjerii, pahare, linguri, prosoape de toate dimensiunile, etc. De asta eram sfătuiți să folosim liftul doar când aveam nevoie și nu ca să ne plimbăm. 

Asta nu le împiedica pe colegele mele să se dea cu liftul doar de amorul urcatului și coborâtului, fluturând câte o cârpuliță, căutându-se una pe alta: Hey, ai văzut-o pe Magda? Nu. Atunci mă duc la 3. Pusiiii.

Era o zi cu multe camere care trebuiau curățate, haos. Pur și simplu haos. Așteptam liftul ca pe rezultatul testului HIV. Și, în toiul activității, când toți eram prinși în mrejele muncii, când efortul ne biciuia trupul, remarc cum liftul urca spre mine, oprind din etaj în etaj. 1, 30 de scunde, 2, 30 de secunde, 3, 30 de secunde… până la 6 unde eram eu. Se deschid ușile, eu cu containerele mele, în fața mea Gabi, ușor supraponderală, dar aerisită psihic, cu un fâs fâs în mână, mimează că mă împușcă și mă întreabă senină ca Cerul Raiului: O văzuși pe Nina? La care eu, un gnom turbat, un pitic cu ochii injectați de ură, îi zic: Hai, mă, Gabi, dă-o-n p%@a mea de treabă, ții liftul așa. Gabi s-a dezseninat, s-a uitat demiperplexă la mine și a plecat cu tot cu liftul. A doua zi am fost chemat de șefa mea, Vesna, o slovenă parcă, la ea în birou, unde mi-a arătat un referat pe care mi-l întocmise Gabi, care scrisese în română o plângere care conținea următoarea propoziție: Colegul meu, Adrian, a rostit cuvântul  «p%@a» în prezența mea. Jos pălăria pentru exprimare!  N-am fost sancționat. Am râs mult. Cu Vesna, care mi-a dat senzația că a înțeles perfect traducerea. În fine. Asta a fost. Miracole peste tot. Inclusiv tu ești un miracol, pentru că un miracol rămâne miracol, oricât de jenant ar părea. Atât pentru astăzi. Doamne ajută și Doamne ferește, totul e ieftin când altul plătește. Adri Menaj. 

Nota B365.ro: Alte situații în care s-a aflat Adrian, mai jos:

Cookies