Miracolul de la Metro Băneasa care a durat o singură zi

Renunțasem la speranță. Îmi călcasem idealismul în picioarele murdare de păcate și pamflet. Sufletul meu nu mai avea putere nici să se urce în STB  și doar se târa spre locurile în care aveam treabă. Știi și tu că toată tensiunea aceasta produsă de alegeri călărea spinările și așa obosite ale unui popor pe care patriotismul îl despicase în așa hal, încât oriunde te uitai vedeai numai Horii, Cloște și Crișani. Nu mai visam la mântuire, nu mai speram la izbăvire, mi se fracturase lumina divină, iar cerul meu mental își tăiase orizonturile care se înnegriseră și se împuțiseră de la pizma aruncată deopotrivă de cetățenii de bună și cei de rea-credință. Asta până am ajuns în București, la Metro Băneasa. 

La Metro Băneasa era soare. În parcare. În afară de nori nici nu prea are ce să-ți țină umbră acolo, deci era firesc să fie soare. Eu nu eram singur, ci cu prietenii Andra și Jimmy pe care îi însoțeam în vederea unor cumpărături, dar și în vederea returnării unui număr de vreo două sute și ceva de peturi, sticle și doze de care urma să mă ocup eu, rând pe rând, de fiecare în parte, în tihnă și bucurie cum se prepară toate bucatele tradiționale românești, pentru că asta mă recomandă pe mine, răbdarea. 

Asta și fusese propunerea prietenilor mei: Fă, n-ai chef să vii cu noi la Metro și, cât facem noi cumpărăturile, tu să te ocupi de peturi? Ba da, era visul meu să bag sticla în gaură de două sute de ori cel puțin, că știm cu toții că aparatele alea nu iau toate returnabilele din prima, pentru că aparatele alea nu sunt niște simple aparate de reciclat, ci niște adevărate lecții de viață care nu fac altceva decât să te îndrume să încerci din nou și din nou și din nou. Până când renunți sau nu.

Doar că în parcare la Metro Băneasa fusese instalată cea mai simplă cale spre transcendență în persoana unui aparat în care nu mai trebuia să bagi pet cu pet, ci chiar câte cinci, șase, șapte, opt peturi și doze, iar aparatul le lua și le trimitea Calea Reciclării fără să mai țină cont că nu se citește codul de bare ca lumea pe fiecare obiect returnat, că petul nu e validat de Statul Român, că nu mai are eticheta. Asta e nonjudecata, doamnelor și domnilor. Asta e. Iei ce ți se dă. Nu știu de când e aparatul acela acolo, eu atunci l-am descoperit.

Mi se clătea și-al treilea ochi când vedeam cum înghițea aparatul bucuria noastră de a fi ecologi pentru cincizeci de bani. Aș fi levitat, dar mai erau oameni la coadă și nu voiam să mă creadă un ciudat. A fost, așa, ca un fel de palmă venită din partea Universului ca să mă mângâie și să-mi spună cu o voce de părinte blajin: Ce ți-am zis Eu, coa*e, că bucuria vine din lucrurile simple? A fost înălțător. Nici dacă mă spovedeam și mă împărtășeam dimineața, la brunch, la prânz, la gustarea de la cinci, la cină și la pofta de la unu noaptea, tot nu m-aș fi simțit așa eliberat. 

Și am fost, așa, un pic fericit. După posibilități, aș zice, dar, oricum, m-am bucurat că pot fi fericit în contextul ăla care nici aparatul acesta nu era perfect, căci singura mențiune care mai trebuie făcută aici e că această minune a tehnologiei colectează doar peturile de plastic și dozele metalice, nu și sticlele, dar tot e un gest imens din partea lui Dumnezeu pentru creștinii care vin în pelerinaj ecologic acolo. 

Cu sticlele de sticlă se merge chiar lângă, la gaură, pe clasic și acolo e foarte mișto, pentru că aparatele, două la număr, sunt într-un fel de chioșc, așa, de sticlă și el, ca un mic acvariu, să te poți încinge mișto la soare, ca să curgă apele pe tine în timp ce-ți candește (știai termenul ăsta?) mâna a un amestec superb de vin cu bere și suc, că nu toată lumea scurge sticlele până la capăt înainte să le arunce și aia e, dar să nu uităm că o lume fără reproșuri ar fi o lume mult mai bună. A candi înseamnă a mirosi. Și e vorba despre mirosul acela specific de podea de bar la sfârșitul petrecerii, mirosul îmbinării viciilor.

Ce să zic? A fost o izbândă a reciclării asupra unui desfrâu politic în desfășurare, căci acest episod s-a întâmplat acum vreo două săptămâni. De atunci, pentru a mă împlini din nou, am mai acceptat de două ori propunerea de reciclare venită din partea prietenilor mei. Între timp au mai fost vreo două petreceri pe la noi pe acasă și nimănui nu i-ar fi greu să vadă că lumea, când vine la noi, bea. E genul acela de casă în care musafirii se simt mult prea bine ca să plece repede.

Și-am plecat eu voios a doua oară să reciclez masiv și rapid și, când ajung senin în parcare, ce-mi văd ochii pe ecranul aparatului? Celebrul cuvânt DEFECT, printat pe coală A4 și lipit cu scoci. Similaritatea dintre mine și acest obiect nu m-a ajutat deloc să mă simt într-o comunitate conform principiului că cine se aseamănă se adună, așa că m-am dus la aparatul de lângă și-am băgat sticlă după sticlă după pet după doză după pet vreo patruzeci și cinci de minute de-a lungul cărora nu pot decât să sper că mi-am consolidat răbdarea, că deocamdată nu văd efectele. 

Următoarea dată, din nou m-am dus cu speranța după mine. Și am zâmbit major când am văzut că dispăruse coala A4 de pe ecran, dar m-am deszâmbit când am văzut că tot nu mergea. Scria mic de tot pe ecran, eroare nu știu de care. Nu mi-am pierdut speranța și mi-am zis că mă duc să-l chem pe omul care se ocupă de mentenanța aparatelor. A venit foarte repede. El se ocupă doar de aparatele mici, nu și de aparatul mare despre care mi-a zis: Eh, nu merge de nu știu când…

M-am dus iar să bag sticlă după sticlă, gândindu-mă la tot felul de introspecții care mi-au dovedit că pot fi și mare și mic, deocamdată. Domnul de la mentenanță e o minune la rândul lui. Are o manieră foarte omenească și ușor trivială de a vorbi, dar fără a fi nepoliticos. Intuiția îmi spune că, și dacă ar veni domnul Nicușor Dan sau Regina Marii Britanii să recicleze, iar aparatul i-ar respinge repetitiv o sticlă, domnul de la mentenanță i-ar zice direct: Nu vezi că nu ț-o ia? La ce insiști? Să pierzi timpul? Arunc-o în partea ailaltă! Căci, da, există lângă aparatele de reciclat și un tomberon unde poți arunca ce nu acceptă aparatele.

Care ar fi concluzia acestui articol? Că miracolele sunt micuțe câteodată ca și durată de timp și de asta e bine să ne bucurăm intens când dăm de ele, că nu se știe când se întorc. Și chiar dacă ele întârzie ani de zile, asta nu înseamnă că nu vor veni și poate mai înseamnă și că a avea răbdare să le așteptăm e un miracol în sine. Atât pentru astăzi.

Doamne ajută și Doamne ferește, miracolul se reciclează cerește. Adișorul Reciclatorul. 

Foto Metro București: Dreamastime