Născută odată cu lumea nouă, în anii ’40, Mirabela Dauer a devenit ușor o voce de neuitat a muzicii ușoare românești
Vocea ei avea “pasăre măiastră”. Lua acute fără efort și era melodramatică tocmai cum erau vremurile pe care le trăim atunci. Era ca o mamă care are grijă de tine. Nu zgâria, nu urla, nu te înfrigura. Eu am cunoscut-o pe Mirabela Dauer în anii 1990. I-am luat interviu de vreo două ori. Trăia într-o casă undeva pe lângă Piața Gemeni, strada Toamnei, poate. Nu mai știu. Eram cinic, cumplit pe atunci, dar când am văzut-o, m-am pierdut.
Ochelarii acopereau ochii, era ca un zeu care-și păstra misterul. Maică-mea o adora. Maică-mea o bârfea. “Ne cânta” la petrecerile de Revelion de pe discuri și benzi. Eu gândeam, nu puteam gândi dragostea altfel de cum o spunea Mirabela: “Eu – creanga ta de aur, tu – frunza mea albastră”. Cum să-ți gândești dragostele altfel decât cum ne încântau Mirabela Dauer si Marian Nistor cu “Frunza mea albastră”:
Iar lumea înfrigurată a anilor 1980 spre sfârșit, cum altfel, era încântată și repeta un cântec patriotic “Magistrala albastră” ca pe un cântec de iubire. Nu era nimeni patriot cu adevărat în vremea în care n-aveam apă caldă, n-aveam pâine și ne era frig, frig, frig. Dar era melodie în jur cât cântau Mirabela Dauer si Dan Spataru – Magistrala albastra.
Și a doua oară era la fel. Îmi povestea ca unui prieten, deși, repet, n-o văzusem niciodată de-aproape. Era supărată că prietenii, după Revoluție, o părăsiseră și, dacă nu mă înșel, fusese și înșelată sau furată de cineva apropiat. Nu-mi venea să cred ce aud. Nu, nu că fusese victimă, Mirabela nu se victimiza, ci-mi explica ca unui prieten ce a pățit.
Povestea despre o întâmplare trecută, dar care n-are cum să fie trecută cu vederea: fusese victima unui groaznic abuz. Fusese lovită cu fierul de călcat de al doilea soț. Și m-a lovit acel fier de călcat, m-a lovit atât de mult și pe mine încât m-au bântuit întâlnirile mele cu Mirabela și cum e ea cu adevărat și cum un artist poate stârni o asemenea nebunie în Celălalt.
Ca să poată scăpa de mama ei care n-o lăsa să iasă din casă. Îi era frică de cât de năbădăioasă era. Dar nu năbădăile Mirabelei trebuie puse aici în față, ci felul în care părinții fac față nebuniilor din lumea largă. Cum îmi apăr “bijuteria”? Tot ce am făcut eu pe lumea asta, un copil, cum mi-l apăr? Slăbiciunea, sensibilitatea, coșmarul părintelui care vede că el nu știe să-și apere copilul, că nu l-a-nvățat să se apere. Când vezi un astfel de părinte îți dai seama cum un părinte nu are încredere în propriile ceasuri de sfaturi și întâmplări cu cel pe care l-a hrănit și l-a crescut și l-a mângâiat.
A divorțat destul de repede. Ea însăși spune că era prea puțină dragoste acolo ca să poată ține pe veci. Aici vine un soi de slăbiciune a artistului. Mirabela, puternică când aude aplauzele, are nevoie de grijă, când lumina rampei se stinge. S-a căsătorit de data asta “din dragoste” și, curând, da, curând, raiul s-a stins. Soțul o lovea. Vroia să-i strice felul ei de a fi pe scenă. Soțul vroia s-o țintească ca pe un flutur în clasor, ca pe o frunză în ierbar. Nu poți face asta cu Mirabela. Ea trăiește prin cântec. Cântec e cu totul ea și viața altfel e greu de conceput. Fierul de călcat a fost obiectul ridicat împotriva artistei, încăpățânatei, femeii, mamei (Mirabela avea un copil deja). Se invocă beția. Eu cred că dincolo de beție. Acel fier de călcat din viața Mirabelei este semnul că ea nu a fost înțeleasă. Cum poți vocii Mirabelei să-i pui pază? Cum poți să fie doar a ta, o dăruită privirilor nesfârșite, infinitelor reflectări.
Trăiește din a fi văzută. Își pune sufletul pe tavă, cum se spune, ca de o plăcintă iscusită. Artistul este om, omul este artist. Asta înseamnă năbădăioasă existență. O fi ticăloasă privirea vreunuia dintre spectatori, dar Mirabela acolo pe scenă este captivă reprezentației, captivantă pentru numeroșii ochi necunoscuți, pe care să-i îmblânzească, să-i zăpăcească. Sufletul ei se face ușor ca fulgul, cum ar putea să cânte altfel? Cu un suflet greu, rău, vocea i s-ar stinge sub apăsare. Dar cine s-o înțeleagă pe Mirabela? Acolo pe scenă este a numeroșilor și negrilor ochi. De multe ori înșelată, cum spuneam, de diverși care n-o înțeleg în felul în care este, în felul în care încearcă să rămână.
Cred că a simțit că ea are ceva cu adevărat de apărat: felul ei de a fi. Mereu să nu-și facă sufletul greu ca să încânte lumea cu glasul ei. E complicat, nu? Mai bine dă-i Mirabelei cu fierul de călcat în cap. Ce oroare. Când am cunoscut-o eu pe Mirabela era din nou înșelată. Neînțeleasă. Nici eu n-am înțeles de ce-mi vorbea mie ca unui prieten. Poate spera să n-o dezamăgesc și eu.
E felul ei de a fi, omul și artistul, tot aia,. Neputând duce o viață dublă, soțul ei a turbat și i-a dat cu un fier de călcat în cap. Da, știu, e destinul a milioane de femei. Și greu se apără de agresori și greu se apără de destinul lor neînțeles.
Da, nu se poate să nu știți cântecul așteptării. Mirabela lovită de sorți de tot felul, asta face. Trăiește, om și artist, tot una. Trăiește în această poezie, zilnic în această așteptare: “Fotoliul din odaie /Și-o carte ce-ai lăsat-o pe noptieră/ O ultimă țigară/ Uitată într-un colț pe etajeră” – sunt în jurul Mirabelei, dar ea cu un om vrea să se înțeleagă.
«I❤️InBucharest”, alte #IubiriPrinBucurești: