Minunății vintage, în weekend, la târgul caritabil al Fundației Calea Victoriei. Un eveniment născut din impresionanta poveste a Sandrei Ecobescu, „copilul cu patru părinți”

Părinții buni trăiesc prin faptele noastre bune. Duminică, 26 noiembrie, între orele 11.00 și19.00, suntem invitați la Fundația Calea Victoriei, Bulevardul Dacia 78, la Vintage Sales Fair: MARIA ajută COPIII.

Evenimentul este organizat în memoria doamnei Maria Ecobescu, mama Cristinei și a Sandrei Ecobescu. Doamna Maria Ecobescu a fost soția diplomatului de carieră Nicolae Ecobescu, a locuit în Elveția și în Grecia, a călătorit mult în Europa și mereu a fost admirată pentru stilul ei clasic, elegant, pentru garderoba sa rafinată.

Mai jos, interviu cu Sandra Ecobescu despre felul în care reușim să onorăm memoria părinților, despre amintire, destin și stilul în care a fost crescută de părinții săi adoptivi.

Vintage Sales Fair: MARIA ajută COPIII. Rochii retro, deux-pieces, poșete, pantofi, paltoane, eșarfe, parfumuri vintage, obiecte valoroase, alese și purtate cu grijă de Maria Ecobescu de-a lungul vieții, pot ajunge în garderoba altor doamne. Cine le alege și le cumpără face, practic, o donație care va ajunge la copiii defavorizați.

“Vă așteptăm cu drag și emoție să aflați povestea Mariei Ecobescu, să intrați în lumea ei elegantă, astfel încât doamna Maria să-i ajute pe copii, dincolo de plecarea ei fizică din această lume”, anunță fiicele sale, Sandra și Cristina Ecobescu.

Sandra și Cristina au fost adoptate de familia Ecobescu, după ce părinții lor biologici și-au pierdut viața într-un accident aviatic

Sandra Ecobescu este membru fondator și președinta Fundației Calea Victoriei, o adevărată școală independentă alternativă, un proiect special care promovează cultura, arta și educația prin frumos. Sandra Ecobescu are o poveste de viață impresionantă. În anul 1974, când avea un an și jumătate, părinții săi biologici, Viorica și Alexandru Barciuc și-au pierdut viața într-un accident aviatic.

Se întorceau de la rudele lor de la Oradea ca să sărbătorească Revelionul la București, când avionul în care se aflau s-a prăbușit undeva în munții Lotrului. În urma lor au rămas trei fetițe foarte mici, Sandra, Cristina și Irina, dintre care două (Sandra și Cristina), au fost adoptate de Maria și Nicolae Ecobescu, diplomat de carieră.

“Am aflat că sunt înfiată, într-o formă foarte stranie și brutală, de la o persoană lipsită de tact”

B365.ro: Când ați aflat că sunteți înfiată?

Sandra Ecobescu: Când aveam 13-14 ani și am mers într-o tabără cu școala la Borsec. O profesoară, de nu mai știu ce materie tehnologică, m-a întrebat ce mai face sora mea. Noi mai avem o soră, Irina, care a fost înfiată de o altă familie. Cu Irina, sora mea mai mare, am făcut Fundația Calea Victoriei și cu sora mea mijlocie, Cristina, lucrez la Fundație, deci cumva ne-am reunit. Când m-a întrebat profesoara ce mai face sora mea Irina, eu știam doar că Irina este o prietenă de familie. Mi-a spus în fața copiilor: Dar cum, nu știi? Tu ești înfiată, părinții tăi au murit într-un accident de avion când tu aveai un an și jumătate. Așa am aflat că sunt înfiată, într-o formă foarte stranie și brutală, de la o persoană lipsită de tact. Așa a fost să fie.

“Tatăl meu biologic, Alexandru Barciuc, era jurist și criminalist, unul foarte bun și renumit în acei ani”

Sandra Ecobescu: Părinții mei naturali au fost niște oameni deosebiți. Mama mea, Viorica Barciuc, era o femeie foarte frumoasă, era un fel de Meryl Streep brunetă, de o finețe și un rafinament deosebite. Lucra la Ministerul de Externe, era colegă cu tatăl meu adoptiv, Nicolae Ecobescu. Așa a și aflat tatăl meu adoptiv despre acccident. În seara accidentului, i-a spus mamei să înfieze fetele. Tatăl meu biologic, Alexandru Barciuc, era jurist și criminalist, unul foarte bun și renumit în acei ani. Ca o anecdotă, tatăl meu biologic apare în filmul BD în acțiune, este o secvență în care Toma Caragiu spune: Să intre criminalistii, și îl vedem chiar pe tatăl meu. Apare în cadru un bărbat frumos, înalt, într-un costum alb.

Nicolae Ecobescu a fost diplomat de carieră, membru al Corpului Diplomatic și Consular al României din anul 1959

Tatăl adoptiv al Sandrei, Nicolae Ecobescu, a încetat din viață în vara anului trecut, la vârsta de 91 de ani. A fost diplomat de carieră, membru al Corpului Diplomatic și Consular al României din anul 1959. În anul 1967 i s-a acordat gradul diplomatic de ambasador, a fost reprezentant permanent al României pe lângă Oficiul European al ONU, Șef al Protocolului de Stat al României (1973-1983), ambasador al României în Republica Elenă (1983-1990). Maria Ecobescu a plecat din această lume în primăvara acestui an, însă tot ce a sădit în sufletul fetelor sale a rămas.

“Mama m-a încurajat să descopăr lumea, m-a strâns în brațe când eram mică, dar și când eram mare”

Sandra Ecobescu: “Mama mea frumoasă și deșteaptă m-a încurajat să iubesc artele, să descopăr frumosul din jur, să vizitez muzeele cu bucurie, să iubesc muzica, pictura, literatura, călătoriile. Mama m-a încurajat să descopăr lumea, m-a strâns în brațe când eram mică, dar și când eram mare, m-a învățat să fiu puternică, dar și să îmi asum vulnerabilitatea. Mereu frumoasă, elegantă, rafinată. Creativă, harnică, o bucătăreasă desăvârșită, atentă la tata și la toată familia, atentă la cuibul nostru”.

“Sunt ținute foarte atent păstrate din perioada în care mama mergea la recepții, la evenimente oficiale în care reprezenta România”

B365.ro: “Maria ajută copiii” este un eveniment organizat în memoria mamei dumneavoastră. Cum a venit ideea?

Sandra Ecobescu: Mama mea, după ce a plecat din lumea această palpabilă, acum mai bine de 6 luni, a lăsat în urma ei multe obiecte foarte frumoase. Îi plăcea foarte mult să se îmbrace cu atenție și eleganță, a călătorit mult și a reprezentat România alături de tatăl meu în Elveția și în Grecia. A avut un rol esențial în diplomație și în reprezentarea țării. A lăsat în urma ei aceste ținute, rochii, obiecte în număr atât de mare, încât ne-am gândit că ar fi bine să le dăm mai departe. Unele dintre ele sunt cu poveste, sunt lucruri prețioase din anii ’50, ’60 și ’80 și ne-am spus că ar fi păcat să le dăm într-un sac, într-un loc în care nu știm dacă oamenii se vor bucura de ele sau dacă le vor aprecia. Sunt ținute foarte atent păstrate din perioada în care mama mergea la recepții, la evenimente oficiale în care reprezenta România. Ne-am gândit că aceste obiecte pot ajunge la oameni care să le aprecieze și să se bucure de ele și astfel povestea și eleganța mamei să meargă mai departe.

“Toată viața mama și-a dorit să fie înconjurată de obiecte frumoase, de eleganță și ordine, de obiecte cu stil din alte vremuri”

B365.ro: Cum era lumea Mariei Ecobescu? Cum era stilul ei, care erau valorile, principiile pe care vi le-a transmis? Cum v-a educat?

Sandra Ecobescu: Pentru mama erau esențiale educația, cultura și bunele maniere. Într-un fel, cred că am beneficiat de o educație care amintește de prima parte a secolului XX, deși ea provenea dintr-o familie aparent simplă, mama ei a fost țesătoare. Ne povestea însă că bunica ei a fost o aristocrată poloneză care s-a îndrăgostit de un violonist și, pentru că familia nu a fost de acord cu această poveste de iubire, a fugit de acasă. Bunica mamei mele era o aristocrată și ceva din ADN-ul ei a ajuns la mama mai mult ca sigur. Toată viața și-a dorit să fie înconjurată de obiecte frumoase, de eleganță și ordine, de obiecte cu stil din alte vremuri. Universul ei era unul care acum pare unul de muzeu. Cu timpul, o parte dintre lucruri rămân, altele se transformă, se dau mai departe.

“Venind din România comunistă, mama a intrat în lumea educată și sofisticată elvețiană, europeană”

Sandra Ecobescu: Maria Ecobescu a fost un om care s-a educat foarte mult prin călătoriile sale. A fost mereu alături de tatăl meu, Nicolae Ecobescu, un diplomat de marcă al României. Spun asta nu doar pentru că este tatăl meu, ci pentru că, în ultimul deceniu, am descoperit multe informații despre cariera lui remarcabilă. A fost diplomat de carieră încă din anul 1959, a fost primul ambasador diplomat de carieră, de după perioada interbelică. Alături de el, mama a locuit la Geneva și în Grecia, tatăl meu a fost reprezentantul oficial al României pe lângă Oficiul European al ONU. Este perioada în care mama s-a instruit, s-a stilat și s-a educat foarte mult. Tânără fiind, venind din România comunistă, a intrat în lumea aceasta educată și sofisticată elvețiană, europeană, și a trebuit să asimileze foarte multe informații din toate domeniile. De la stăpânirea limbii franceze și engleze la design interior sau la cum să asiguri protocolul într-o casă în care veneau oameni importanți. A fost perioada în care ne-a transmis și nouă aceste valori.

“Veți găsi haine mai ales din perioada în care mama a trăit la Geneva și în Grecia”

B365.ro: Tatăl dvs prețuia mult educația. Vorbea cu dvs în limba engleză?

Sandra Ecobescu: Doar când eram mică și veneam de la grădiniță vorbea cu mine în engleză. În perioada anilor 1983-1990, tata a fost ambasador al României în Republica Elena și am trăit și eu o vreme în Grecia. În această perioadă, mama făcea naveta între București și Atena ca să fie alături de tatăl nostru. A trăit anii ’80 în Europa, o perioadă de mare efervescență și deschidere europeană. Ținutele ei din această perioadă vor fi regăsite și la târgul caritabil pe care îl organizăm la Fundația Calea Victoriei duminică, 26 noiembrie. Veți găsi haine mai ales din perioada în care mama a trăit la Geneva și în Grecia.

“Sunt elemente care țin de istoria costumului, avem cutii de pantofi din anii ’50, ’60, dar și lucruri de calitate foarte frumoase fabricate în România”

Sandra Ecobescu: La târgul caritabil vor fi și obiecte, dar mai ales ținute, bluze, fuste, etc. Chiar azi am redescoperit o valiză drăguță din anii ’60, o vom prezenta aproape ca pe un proiect muzeal. Am păstrat și dăm mai departe valiza în care mama a păstrat cămășile ei din anii ’60, ’70 cu acele imprimeuri specifice. Vor fi pantofi, genți aproape noi, pentru că mama pe toate le-a păstrat în husele lor originale. Sunt elemente care țin de istoria costumului, avem cutii de pantofi din anii ’50, ’60, dar și lucruri de calitate foarte frumoase fabricate în România. Este o călătorie în lumea și în viața Mariei Ecobescu prin poveștile speciale pe care le putem spune noi, copiii ei. Este un prilej de a face bine.

„Eu și Cristina am fost modelate de educația pe care ei ne-au dat-o și de darurile pe care le-am primit de la ei, văzute și nevăzute”

B365.ro: Practic, părinții dumneavoastră continuă să trăiască prin ceea ce faceți.

Sandra Ecobescu: Cu siguranță că cei care pleacă de lângă noi trăiesc în amintirea noastră prin ceea ce facem. Eu și Cristina am fost modelate de educația pe care ei ne-au dat-o și de darurile pe care le-am primit de la ei, văzute și nevăzute. Mama a fost o persoană foarte ordonată și strângătoare. A trăit războiul în copilărie, fapt care a marcat-o enorm. Știm bine ce au însemnat acele vremuri pentru generația celor care au prins războiul în copilărie. Mama a trăit refugiul, a trebuit să plece din Iași, unde s-a născut, undeva în Ardeal. Familia ei s-a întors apoi acasă și n-a mai găsit nimic, casa fusese devastată. Ea a păstrat mereu totul, îmi spunea: Nu se știe la ce o să ne ajute acest lucru. Așadar, prin stilul acesta al ei de a conserva totul, s-au păstrat multe lucruri valoroase. Bijuterii, parfumuri vintage, eșarfe, pe toate le veți descoperi la târgul caritabil.

“Tata a avut mereu conștiința că trebuie să ne protejeze”

B365. ro: Când ați început proiectul Fundația Calea Victoriei, părinții dvs trăiau. Ați renunțat la jobul de director comercial la o firmă de logistică pentru un proiect cultural nesigur. Cum au reacționat când le-ați spus ce aveți de gând să faceți?

Sandra Ecobescu: Adevărul este că nici nu le-am spus în primii ani ca să nu se sperie, n-am putut să le spun. Știau că am încă vechiul job. După 2-3 ani, când au văzut interviuri cu mine în ziare și au ascultat emisiuni la radio, am avut curajul să le spun. Știau că fac o treabă bună, dar au fost speriați până la finalul vieții de decizia mea. Nu erau obișnuiți cu stilul acesta de freelancer care are un ONG nonprofit. Le-am promis însă că mă voi descurca și ne vom descurca. Îi spuneam tatălui meu: Stai liniștit, tată, că va fi bine. Simțeam grija lui pentru familie, responsabilitatea că trebuie să ne protejeze. A fost un om care s-a inventat singur, a făcut totul de la zero, a plecat dintr-un sat din Gorj la vârsta de 12 ani, cu trenul, ca să lucreze în mină. A descoperit însă învățătura și a ajuns să fie unul dintre cei mai străluciți diplomați ai României din perioada comunistă. Tata a avut mereu conștiința că trebuie să ne protejeze, a avut această grijă: să fim noi bine. Eu sunt convinsă că ei, de acolo de unde sunt, ne veghează și de aceea vrem să le aducem memoria în fața lumii.