Mini stațiunea de schi cu nocturnă din Bucureștiul interbelic. Pârtiile erau pe Dealul Piscului, unde acum e Sala Polivalentă

Într-un oraș de câmpie prin definiție plat ca Bucureștiul, pe dealul Piscului a existat o mică stațiune de schi și săniuș, cu pârtii iluminate nocturn și cabane unde se vindeau ceai și țuică fiartă.

Nu este o poveste de iarnă inventată la gura caloriferului, mărturie stau câteva numere din revista “Ilustrațiunea Română”, din anul 1938.

Schi, sport promovat de Familia Regală. Principele Nicolae a scris primul manual pentru începători, “Tehnica alpină pentru toți”

Amenajată în anul 1933, pârtia de la marginea Bucureștiului nu a apărut din senin, Federația Română de Schi fusese înființată în 1931, tinerii bucureșteni îmbrățișând cu entuziasm acest sport spectaculos.

Moda a fost dată de familia regală, Regele Carol al II-lea, Mihai, Mare Voevod de Alba Iulia, Principesa Ileana și Principele Nicolae au fost imortalizați pe pârtia din Sinaia, în vechi fotografii. Regele Carol al II-lea era un schior pasionat, numeroase imagini înfățișându-l pe schiuri, alături de fiul său, Mihai.

Principele Nicolae a alcătuit primul ghid pentru schiorii din România, “Manual de schi, Tehnica alpină pentru toți”.

Pentru bucureșteni, raiul sporturilor de iarnă era Sinaia. Revista „Rampa”, din decembrie 1930, nota:

Toate straturile sociale, indiferent de concepții, de sensibilități și chiar de idei preconcepute, au îmbrățișat spontan, cu multă efuziune, aceste sporturi de iarnă: scriitori, actori, miniștri, actrițe, studenți, industriași”.

Bucureștenii care nu ajungeau la Sinaia, Predeal, Păltiniș sau Poiana Soarelui, azi Poiana Brașov, aveau la îndemână pârtiile de pe dealul Piscului, de lângă Valea Plângerii, veche groapă de gunoi a Bucureștiului transformată în anii ’60 în Parcul Tineretului.

Aici, începătorii primeau cursuri la prețuri foarte mici, iar accesul pe pârtie costa cât un bilet de tramvai.

Despre transformarea Cociocului și a Văii Plângerii în Parcul Tineretului, citește mai jos:

• EXCLUSIV I O istorie fabuloasă. Parcul Tineretului, făcut cu eforturi gigantice pe fosta groapă de gunoi Valea Plângerii – Cocioc, cel mai toxic teren din București

La sfârșitul secolului al XVIII- lea, Bariera Piscului, numită și Drumul Olteniței, străjuia partea de sud a Bucureștiului. Dealul Piscului se afla între bălțile formate de Dâmbovița, în apropierea Dealului cu Vii al Văcăreștilor, de lângă mănăstirea Văcărești.

În august 1974, pe Dealul Piscului, unde se afla pârtia de schi a tinerilor din perioada interbelică, a fost inaugurată Sala Polivalentă. Tot aici exista o vestită trambulină de sărituri cu schiurile. Construită din lemn, cu o pantă abruptă, trambulina arunca schiorii cca 20-25 de metri.

Mini-stațiunea de schi de pe dealul Piscului a fost amenajată în timpul mandatului lui Dem I. Dobrescu, supranumit “Primarul Târnăcop”

În iarna anului 1933, pe versantul dinspre actualul orășel al copiilor, a fost amenajată, o micro-stațiune pentru sporturi de iarnă, din inițiativa primarului Dem I. Dobrescu. Au fost nivelați versanții Dealului Piscului și au fost amenajate trei pârtii.

“Autoritățile au decis, în 1933, să facă ceva nemaivăzut în capitala țării, așa că au netezit mormanele de gunoaie din Valea Plângerii și au amenajat trei pârtii, una pentru începători, una pentru grupa de perfecționare, și una pentru săniuță. Apoi s-au ocupat de iluminatul nocturn al pistelor de schi și au lăsat zăpada să desăvârșească opera. În doi timpi și trei mișcări, Bucureștiul se făcuse cu un obiectiv turistic de excepție”, scrie Berceni de Poveste, bercenidepoveste.ro, pe pagina sa de facebook, povestitorii urbani care au descoperit acest subiect.

“Veselia, antrenul și măiestria sportivilor, ne-au fost o dovadă că sportul acesta se poate practica și într-un decor citadin”

Jurnalistul Jean Dedulescu de la “Ilustrațiunea Română” scria în 19 ianuarie 1938: “ Într-o însorită dimineață, am vizitat pista de schi de pe dealul Cocioc, unde mulțimea schiorilor, veselia, antrenul și măiestria sportivilor, ne-au fost o dovadă că sportul acesta se poate practica și într-un decor citadin. Am mai avut ocazia să vorbim aici de locurile acestea, unde se află dealul Cocioc, la marginea unuia din cele mai originale cartiere ale Capitalei. Aici se află, strânse laolaltă de mâna năstrușnică a destinului, cimitire, sanatorii, cârciumi vestite, saloane de dans, gropi de gunoi, terenuri elegante pentru sport și clădiri moderne. E aproape chintesența unui oraș, cu toate durerile și bucuriile sale! Aici vin, în fiecare după amiază, pasionații sportului de iarnă, care nu se pot deplasa la munte. Ce importanță are că, dincolo de imensa groapă cu gunoaie și stuf, peste care zăpada a pus un strat purificator de alb imaculat, se văd acoperișurile caselor, turlele bisericilor, acea aglomerație de clădiri care formează orașul!”.

“Pista este bine bătătorită, schiurile alunecă vertiginos pe vale și pentru clipa aceea de viteză, dispare și valea tristă și casele depărtate”

“La Cocioc, cu șase lei, cât este costul unui bilet de tramvai, poate toată lumea să-și satisfacă pasiunea pentru ski, și cu un dram de imaginație se poate adopta un decor, din care să dispară tot ce nu amintește muntele. Mișcarea, animația, e la fel de mare, ca pe orice pistă de la munte. Un aspect feeric la pista de ski, atunci când se lasă noaptea. De departe, din orașul întrezărit prin ceața serii, se văd aprinzându-se primele lumini, în căsuțele mici de mahala. Apoi se ridică spre cer, ca un incendiu uriaș, lumina mare a orașului. Reflectoarele puternice luminează pista de ski, pe care întârziații și pasionații o parcurg ca niște săgeți negre. A sunat însă ora plecării. Tramvaiul cunoaște avalanșa unor oaspeți ciudați, pe cari locuitorii mahalalei îi privesc mirați. Sunt skiorii, cu costumele lor de munte, cu skiurile în spinare, cari se împrăștie spre casele lor”. (Sursa: “Ilustrațiunea Română”, 19 ianuarie 1938).