Mihaela Mihai, artista adorată și femeia strivită de gelozia bărbaților. “Zece ani n-am suportat să se apropie un bărbat de mine” La început, a fost fetița bătută de părinți

30 ian. 2023
10283 Afișari
Mihaela Mihai, artista adorată și femeia strivită de gelozia bărbaților. “Zece ani n-am suportat să se apropie un bărbat de mine” La început, a fost fetița bătută de părinți
Mihaela Mihai, artista adorată și femeia strivită de gelozia bărbaților. “Zece ani n-am suportat să se apropie un bărbat de mine” La început, a fost fetița bătută de părinți

Bătută de părinți, exigentă cu sine, adorată, strivită de gelozia soților ei. Așa mi-a povestit viața sa sentimentală Mihaela Mihai. Am stat de vorbă ore cu Mihaela Mihai. Era acum peste zece ani, pe vremea când am scris “Cartea vieții mele”. Carte plină de povești orale despre viața unui bloc din București, de pe Bulevardul Șulea 31, aflat lângă Piața Râmnicu Sărat. Sunt fascinat și astăzi de Mihaela Mihai. De aceea am reluat o parte din textul de atunci și am adăugat ceea ce inevitabil n-a intrat în carte. Fascinația de copil a pornit din bloc, de pe scară, dintre bârfele mamei și prietenelor ei. Din bârfă, Mihaela Mihai devenise o zeiță capricioasă. Adorată pe scenă și în viață. Când am stat de vorbă și m-am întâlnit cu zeița pentru a-i desluși miturile, zeița a căpătat alt chip, deloc nefericit, curajos, cu mult mai luminos decât celălalt.

Mihaela Mihai: Frumusețea mi-a fost o cruce greu de purtat

Reporter: Erați frumoasă, sunteți frumoasă. Mahalaua mea cârtea…
Mihaela Mihai: Să știți că asta e o cruce grea de purtat. Da, a fost o cruce grea. Dar noroc că acum se termină, că nu mai sunt frumoasă. Foarte multă aversiune am avut.
Bărbații?
MM: Bărbații, nu. Bărbații aveau un stil tipic românesc, de genul… „Aia e cântăreață!”… Cântărețele, ce mai!, se „aia” cu toată lumea… Și atunci, veneau, puneau mâna pe fund și eu trebuia să nu mă supăr. Ce m-a șocat cel mai mult era urâțenia acestui tip de persoane. Sunt foarte sensibilă la aspectul estetic al vieții, în general. E vorba de vocabular, de comportament, de obiectele din jur, de orice. Chiar de gândire. Și atunci, nu știu, era ca și cum mă agăța cineva cu o ghiulea din aia și mă trăgea în jos.
Erați o păpușă Barbie…
Da, îngrozitor! Am urât imaginea asta.
O păpușă Barbie, foarte distantă, calculată…

„Am fost un copil bătut”

MM: „Da, și foarte mult. De părinți. Și am fost, în același timp, crescută în ideea că nu am dreptul să mă îndoiesc de mine însămi… asta schimbă complet tot ceea ce am spus. Pe de o parte, probabil că de aia mă și refugiam în lumea asta fictivă a romanelor, a basmelor… Și chiar și mai târziu, a romanelor grele-grele. Toată viața am avut o foame de lectură imensă. Nu puteam să stau nicăieri, oriunde m-aș fi aflat, chiar la masă, fără să am un text în față.
Dar ați fost o „fetiță rea” de vă băteau?
Păi, da, mi se întâmpla să iau câte o notă proastă, se întâmpla să rup cureaua de la ghiozdan, prostii din astea, de copil… Pentru asta luam bătaie cu cureaua de la pantaloni! Erau primitivi.

Mihaela Mihai: Banii și rochiile

Se spunea că uînteți plină de bani.
MM: Lumea visa, și publicul avea dreptul să viseze, pentru că așa ar fi fost normal. Ca și artiștii români să poată să-și justifice cariera. Eram tot timpul datori, toți. Nu că nu-i aveam cu lopata, dar erau perioade când nu câștigam nimic. Era un lucru care mai compensa oarecum. Se făceau acele faimoase șușe în țară, adică în casele de cultură din țară, consiliul județean, nu știu ce, organizau spectacole și ei ne chemau și pe alea le făceam la negru. Toți. Ministerul Culturii știa și tolera lucrul ăsta, pentru că, în mod oficial, nu ne puteau plăti…

Toată lumea remarca la revelioane rochiile… Mamă, ce și-a mai făcut!… Mamă, Angelica!…
Ea a avut totdeauna fluturași pe ea. Dar la Mihaela Mihai nu se reținea chestia asta. Se reținea…

Mihaela Miha: Alura… Explicația este următoarea: eu am înțeles foarte devreme un anume lucru, care a rămas o regulă de bază în cariera mea – un artist, dacă are ceva de spus și dacă are personalitate, trebuie să se vadă el, nu rochia. Pe de altă parte, paralel cu asta, adevărata eleganță nu sare-n ochi. Eleganța nu înseamnă încărcătură, nu înseamnă fir de aur, paiete și praf în ochi. Mă oboseau oamenii care mă amețeau și-mi spuneau: „Vai, ce splendidă ai fost! Vai, ce frumoasă! Dar ai cântat dumnezeiește!”… Eu știam care a fost gradul de dumnezeire din sufletul meu în momentul acela. Sigur că, pe undeva, îmi făcea plăcere, dar mi-era teamă. Totdeauna am avut o teamă în suflet, așa, să nu mă las dusă de val și să nu mai am control asupra ceea ce fac. Eram timidă și perfecționistă.

Pot să vă întreb și despre iubirile Mihaelei Mihai? Mahalaua vorbea că vă iubeau mulți bărbați.
Mihaela Mihai: M-au iubit. Nu înseamnă că am iubit eu mulți bărbați. De iubit, am primit enorm de multe scrisori, saci poștali, așa… Saci poștali se aliniau… cu scrisori, și am primit scrisori de prin Siberia, de prin Germania. Nu puteți să vă imaginați ce scrisori am primit ani la rând …

Văd că aveți o strălucire în privire, așa… de sabie.
Mihaela Mihai: O strălucire de sabie, pentru că probabil eu am iubit așa cum am și cântat, cu pasiune. N-am întîlnit bărbatul care să reziste idealului meu.

Care e idealul de bărbat? 
MM: Da, după mințile lor simple… am devenit puțin tranșantă în ultima vreme. Acum nu mai am răbdare… Idealul de bărbat… Ar fi așa: un bărbat care să nu fie frumos, am fugit de bărbații frumoși toată viața mea. Mi-a fost teamă, poate tot din acea îndoială despre mine însămi, care mi-a fost bine implantată de mic copil, și poate și dintr-un fel de orgoliu. Nu am putut suporta ideea, văzând ce se întîmplă în jurul meu… un bărbat frumos va fi întotdeauna un bărbat curtat de femei. Căutat de femei. Dacă eu investesc într-o legătură adevărată, profundă, cu un bărbat frumos, voi avea totdeauna teama că se va lăsa dus într-o zi și mă va părăsi pentru alta. N-aș putea-o suporta. Bărbații frumoși și proști nu-mi trebuie. Vreau un bărbat inteligent, care să aibă charismă, să fie senzual și să aibă umor. Și să mă iubească! Pot să întâlnesc un astfel de bărbat, dar să nu mă iubească el pe mine. Trebuie să mă iubească foarte tare și foarte constant ca să reziste. Și, mai ales, să nu mă sufoce. Asta s-a întâmplat cu tatăl Isabelei. El spunea că mă iubea așa de tare, că nu suporta nici să stau de vorbă cu cineva. De asta m-am și despărțit de el. Am stat zece ani pentru că aveam un copil cu el. Însă am fost pe punctul de a mă pierde complet din cauza stresului, a sufocării. Nu poți să închizi o pasăre măiastră într-o colivie de aur.

Dintr-o relație ați ieșit prin altă relație?
Mihaela Mihai: Nu, am ieșit printr-o ruptură îngrozitor de dureroasă, pentru că zece ani de zile n-am suportat să se apropie un bărbat de mine. A fost foarte dură, că, după ce m-am despărțit de el, patru ani la rând m-a urmărit cu detectivi. Am ajuns pe mâna unui medic francez, cercetător, care, după ce mi-a făcut un check-up, mi-a spus: „Dar sunteți pe cale de a muri!”. Și mi-a făcut o serie de 10 injecții cu celule vii de ADN, ca să mă trezesc.
Ce a urmat?
MM: A urmat ambasadorul României în Franța, după Revoluție. M-a întrebat, imediat dupa prima zi de căsătorie, „Dragă, dar tu ciât consumi pe zi?”. Am terminat și cu el, vă dați seama.
Am lăsat la urmă o chestie… La mine în bloc se spuneau lucruri urâte. De exemplu că făceați amor cu câinele?
Hahaha! Nici vorbă! Am avut un câine, e adevărat, pe vremea lui Mircea Mureșan. Era un buldog. El l-a botezat Labă. De fapt, nu se poate să nu-l știți pe Labă, l-a folosit în filmul „Toate pânzele sus”, juca rolul lui Lăbuș…

 

«I❤️InBucharest”, alte #IubiriPrinBucurești:

 

Cookies