Mici momente de copilărie în anii ’90

Bună dimineața și bine v-am găsit la textul de miercuri, care săptămana asta pică fix între pozele prietenilor de pe Facebook de când erau ei în scutec pe mileu sau se jucau cu lopățica în nisip la Eforie în veverița goală și urările din Social Media cu ‘la mulți ani copiilor mari și mici’.

În astfel de momente apreciez mai mult copilăria noastră din anii ’90, fiindcă noi nu trebuia să trecem prin aceste situații. Pentru mine, cel puțin, viața de copil de atunci ar putea fi rezumată prin faptul că, fiindcă aveam mult mai puține lucruri (nu doar materiale, ci și informaționale), aveam o viață interioară mult mai bogată.

Iar viața interioară, dragi cititori, dacă mă întrebați pe mine, deși nu m-ați întrebat, este cheia fericirii în viață.

Pentru cei care au ratat copilăria în acea perioadă sau pentru cei care vor să ne amintim împreună, iată ce se întâmpla pe atunci.

1 Ca să asculți o melodie care îți plăcea sălbatic (în cazul meu și al prietenelor de atunci, Spice Girls sau ceva de la superba formație românească AS XX), mureai așteptând în fața televizorului făcând flic-flac cu telecomanda între Atomic, MTV și VH1. Când auzeai primele acorduri de la Say You’ll be There și vocea lui Baby Spice sau primul reverb de la Inima te Cheamă, o luai razna și îi mulțumeai lui Dumnezeu că ți-a dat ocazia, iar ulterior probabil urma să o mai auzi abia peste 3 zile. Chestia asta ne-a învățat răbdarea.

2 Apăreau primele computere și, o dată cu ele, primele jocuri. Cred că primul PC a intrat în rezidența familiei Titică în aprox 1998, cu eforturi financiare și o bucurie imensă atât pentru mine, cât și pentru adulți. Am crescut uitându-mă la mama cum joacă shootere, strategie și quest games și adormeam în împușcături crezând că așa sunt toate mamele. Am aflat ulterior că nu era deloc așa și că aveam cea mai cool mamă din univers. Când mai aud oameni că spun ‘vai, jocurile video sunt o pierdere de timp și/sau sunt pentru proști’, mă umflă râsul fiindcă probabil respectivii nu au fost niciodată lânga un joc și nu știu că pentru unele îți trebuie chiar un IQ foarte mare și o minte strategică. Spre deosebire de Social Media, unde nu e nevoie de așa ceva.

3 Românii aveau prima lor dezamăgire cu iz liberal, în persoana lui Emil Constantinescu, după alegerile din 1996. Veți spune că – vai, dar cum ne-a afectat asta pe noi, Oana, fiindcă eram foarte mici? Dacă erați un copil perceptiv, ați fi văzut că în momentul ăla s-a schimbat ceva în adulții din jur, din toată speranța anti-PSD-istă a mai rămas doar praf, iar atunci a început atitudinea ‘nu putem schimba nimic în țara asta, toți sunt la fel’. Ceea ce ne-a afectat și pe noi, iar teoria mea este că asta a dus la nașterea USR-ului de acum.

4 S-a deschis primul McDonalds. Când a fost lansarea primul McDonalds în orașul meu natal, Pitești, a fost ceva greu de explicat în cuvinte. Era nou, era interesant și era ceva ce nu mai mâncaserăm niciodată. Era un simbol al bucuriei și al infinitelor posibilități pe care ni le va aduce viața de atunci înainte.

5 Dacă voiai să vorbești cu o prietenă să o chemi în fața blocului, o sunai pe fix, ceea ce însemna că existau numere de telefon pe care le știai PE DE ROST (eu încă știu ce număr avea prietena mea cea mai bună), pe care le formai în telefonul cu disc. Acum, singurul număr pe care îl știu pe de rost e 112 și inclusiv la ăsta nu sunt foarte convinsă că, fiind în situație de criză, n-aș suna la 911 pe moment.

6 Matematica era o chestie importantă și se punea accent mai mult pe rațiune și mai puțin pe emoțiile copilului. Acum, pare că discursul s-a schimbat, cel puțin, dacă nu atitudinea, și nu știu de ce tot timpul pare că trebuie să piardă una în defavoarea celeilalte și de ce nu putem să găsim un echilibru minunat. Ca și cum putem avea doar ori una, ori alta, ca și cum nu ar fi ambele importante. Teoria mea mea destul de empirică este că dacă ești format să ai o minte rațională, afectul o să urmeze, fiindcă te prinzi cam ce decizii să iei, inclusiv emoțional. De exemplu, cea mai importantă chestie pe care am învățat-o personal despre viață a fost complet întâmplătoare. Eram mică în anii ’90, învățam despre teorema celor trei perpendiculare la geometrie, pe care nu reușeam să o înțeleg, așa că tata m-a dus într-un colț de cameră și mi-a explicat cu dreptele & unghiurile formate de pereți și podea fix ce voia teorema aia. Nu doar că din secunda aia s-a apăsat un buton și am înțeles toată geometria în spațiu, dar mi s-a schimbat tot modul de gândire și am început să văd toată viața observând cum chestiile abstracte au aplicabilitate în concret.

7 Nimeni nu avea ‘bani’. Evident, existau excepții, dar în mare la începutul anilor 90 eram toți cam la fel, financiar vorbind. Iar prin ‘nu aveam bani’ înțeleg nu că nu am fi avut bani de mâncare și lucruri esențiale, deși uneori în familiile prietenilor și vecinilor se mai întâmpla și asta, dar eram mai atenți cu lucrurile – de la jucării, la haine, la orice obiect aveam, care era prețuit.

Vă urez un 1 iunie fericit, iar celor care au copilărit în anii ’90, să ne bucurăm că nu exista Facebook pe vremea aia.

Nota B365.ro. Să ne bucurăm, în egală măsură, și că există Oana și povestirile ei:

• Panică la metrou și alte diverse chestii care tot iau foc în București, plus murder mystery în Ferentari
• Vom fi săraci, dar măcar vom alerga în București (sau vom pune rățuștele să alerge pentru noi)
• Bărbați din București în pragul unei crize de nervi. Din fericire, nu-s singurii: și Ben Affleck e în situație de necaz