Mi-a crăpat celularul. Cum mi-a schimbat asta viața și cum supraviețuiești în București fără mobil

24 nov. 2023
1241 Afișari
Mi-a crăpat celularul. Cum mi-a schimbat asta viața și cum supraviețuiești în București fără mobil
Mi-a crăpat celularul. Cum mi-a schimbat asta viața și cum supraviețuiești în București fără mobil | Foto: Adrian Teleșpan

Treaba e că am mai început un articol de maniera asta, gen ieri mi-era bine, azi nu-mi e, dar sper să-ți fie dat să găsești în tine puterea de a nu-ți proiecta deranjul pe mine. Da, cu tine vorbesc, că tu citești. 

Partea proastă e că ieri, adică joi, când m-am apucat să îmi fac notițele pentru textul de astăzi, eram pe un super vibe, pe umor, morții mă-sii, apt de bucurie, între timp mi-a căzut moralul profund de puternic și acum, vineri dimineața, se târăște ca o râmă căreia i-au fost tăiate brațele ca să nu se mai poată urca în varii copaci de unde ar mușca cu voluptate din varii fructe oprite. Varii pomi, nu copaci, că pomii fac fructe. 

Nici măcar imaginea unei râme care cască la maxim gura ca să muște dintr-o prună pe care o ține cu ambele brațe nu mă înveselește, deși râma poartă un dinte de aur, pus la un cabinet stomatologic din cadrul unei mănăstiri din Moldova și un tricou pe care scrie: What the fuck am I doing? (Cu litere formate din râme, evident, și care, de fapt, e un portret de familie, pentru că, dacă te uiți cu atenție, râma cu care e scris I-ul e chiar râma care mușcă din prună). 

În fine, ideea e că sunt unele dimineți în care am impresia că gândurile-mi negre stau lângă pat, cu brațele încrucișate și bătând nerăbdătoare din picioare și, la prima mea mișcare câtuși de puțină din vreo geană, unul dintre gânduri zice: «Haideți, fă, că s-a trezit ăsta!»

Urmează o imagine tipică filmelor istorice românești, când mii de plăieși gânduri negre, împânzesc, de nicăieri și prin alergare, dealurile pe care le formează încrețiturile materiei cenușii. Și nu mă deranjează că aleargă, dă-le dreacu’, mă deranjează că urlă. La prima oră. Să-ți urle gândurile negre în cap la prima oră e pe aceeași treaptă de neplăcut pentru mine ca atunci când, să zicem, m-aș afla pe marginea de final a somnului și, fix cu trei minute înainte de a mă trezi, cineva, o persoană malefică, ar intra de tipul pâș, pâș, la mine în cameră, ar porni o butelie din aia de camping lângă capul meu și ar începe să prăjească niște ceapă, iar mirosul ăla puternic de ceapă prăjită mi-ar intra în nări și m-ar smulge dintr-un vis în care nu-mi puțea nimic.

Iartă-mă pentru aceste prime paragrafe – da, cu tine vorbesc! – dar chiar simțeam nevoia să mă victimizez puțin, mai ales că toți avem dreptul să ne victimizăm și mai ales că, atunci când te victimizezi de față cu cineva, nu mai e proiecție, ci maxim vulnerabilizare. Aiurea-n chiloți, expresie derivată din aiurea-n tramvai.

Eu cred că e proiecție și atunci, în sensul că mie, cel puțin, mi s-a întâmplat de mai multe ori să mă victimizez în fața unor persoane care sunt victimele propriilor minți, dar nu vor să accepte asta și, brusc, e vina mea. Coaie, ce text psihologic, dă-te-n sânge. Așa. PLM. Începutul acestui text pe care l-am scris ieri, înainte de a-mi veni norii minții, când eram senin la cap, suna așa:

Unu la mână, mie îmi place riscul. Doi la mână, nu doar ca parte esențială a orientării lor sexuale, oamenii sunt nevoiți să se aplece, ok? Și le-am combinat pe astea două. Eu, îți dai seama, am, ca tot omul, tot felul de aplecări, cea mai frecventă dintre acestea fiind să mă aplec să apuc câinele, să-l iau în brațe și să-l urc pe canapea sau pe scări, pentru că, deși la vârsta ei încă aleargă, nu mai poate să sară pe canapea sau să urce trepte. Trei la mână, mai am și încăpățânarea asta de a-mi accesa sufletul cel bun, conform indicațiilor domnului Jung care a zis: Explorează zilnic voința lui Dumnezeu. 

Conform punctului trei la mână, vineri, înainte să plec cu o serie de prieteni la munte, m-am gândit la maică-mea și am decis ca pe drumul dintre Siliștea Snagovului și munte să port hanoracul beige de la dumneaei, în ideea că, dacă ar fi știut că-l port, s-ar fi bucurat. Mai aveam și opțiunea de hanorac bleumarin, dar ăla nu e de la mama. 

Pentru că țin mult la imaginea mea, nu aș vrea să crezi că astea sunt singurele mele hanorace și de asta îți spun că acestea sunt două dintre cele trei hanorace cu fermoar pe care le am. Cel de-al treilea, roz piersică, era la spălat. Recomand hanoracele cu fermoar pentru drumurile cu mașina, pentru că se îmbracă și se dezbracă foarte ușor, dacă ți-e frig, respectiv cald. Plus că am mâncat destul de ca vaca în ultima vreme și nimeni n-ar vrea să-mi vadă burta când mi-aș scoate genul de hanorac care se scoate pe cap. 

Au venit prietenii cu mașina, am cărat bagajele și am dus câinele la pișu, întrucât, viața m-a învățat că e bine să plec deja pișat atunci când plec undeva, deci și câinii la fel. Am pus celularul în buzunarul hanoracului beige de la mama și, când m-am aplecat să ridic câinele, ulteior urinajului său, celularul, țop, a căzut din buzunar, pentru că, ce să vezi, hanoracul beige de la mama are buzunarele mai micuțe decât hanoracul bleumarin sau cel roz piersică. Am luat celularul de jos, foarte dezgrijorat, căci căzuse de la nici jumătate de metru, l-am băgat în buzunar, am ridicat câinele, m-am urcat în mașină, bună, bună, am aranjat câinele în poală și am plecat în marea aventură. 

La câteva minute după plecare, scot celularul să-i privesc ecranul, ca tot omul și zic: «Taci, că mi se sparsă ecranul!»,  Nu m-am stresat prea tare, că era spart foarte pe mic, un colțișor pe la mijlocul ecranului. Amploarea dezastrului a apărut abia când am deschis telefonul. Nu doar că era tot ecranul pixelat, verde roz, știți combinația aia de culori, dar și clipoceau pixelii foarte tare și, marele miracol, jumătatea de jos a ecranului și cea de sus făcuseră schimb între ele. Adică nu mai puteam nici să-l deblochez. N-am suferit din simplul motiv că unul dintre marile mele hopuri în demersul de a nu judeca e conceptul de android, ceea ce este peste puterile mele de, în fine, nu mai contează. Andoidul a căzut din hanoracul beige de la mama și pa! 

N-am avut și nici n-am găsit vreun ac până luni, când am revenit în București ca să scot cartela și am crăpat un picuț de ciudă când auzeam cum îmi curgeau mesajele pe Whatsapp, într-un context în care, în mod normal, nu mă caută niminea, dar atunci zbârnâia, de unde trag concluzia că oamenii comunica mai bine cu mine atunci când eu nu răspund. Las-o pe asta să se scufunde e posibil să fie valabilă și pentru tine. 

Singurul aspect care mă determină să nu-mi cumpăr, conform posibilităților, un telefon ieftin e că aș vrea să-mi iau unul care să filmeze impecabil, căci ați văzut ce frumos dansez când mă filmez cu iPhone. Ca să am legătură și cu titlul, săptămâna asta am petrecut-o în București și, cum mie îmi place sa fiu contrastant, să sar ca pupăza-n ochi, unde dreacu’ era să vin sărac și dezcelularizat, dacă nu pe Nordului, unde aș putea să par excentric dacă nu am telefon. În fine, sunt acasă la Andra, o prietenă care stă pe 25 de grade în casă, ceea ce mă determină să mă duc chiar și de 10 ori pe zi la Mega, ca să mă răcoresc. 

Nu e prima dată când stau la ea, dar o fac și pentru câine, care se simte mai ok în 140 de metri pătrați decât în 60 de metri pătrați. Scrutând zona aceasta a Bucureștiului, scrutând populația ei,  scrutând situația mea actuală în care mă întreb destul de des: «What the fuck am I doing?», mai ales că pe Calea Domnului, the fuck I am not doing for sure, cred că șmecheria maximă, e, totuși, să let go pe sărăcie, să te simți mai liber decât cardul gol. 

Și, bineînțeles, știi și tu, știu și eu, știm cu toții , când cineva lets go, dupe aceea vine abundența. Adică mărturie pentru acest aspect sunt miliardele de indieni, chinezi, africani sau sud americani care au devenit milionari din simplul motiv că se simt confortabil cu puțin.

N-am dus dorul telefonului săptămâna asta, dar m-am uitat la primele două sezoane din The Crown, foarte frumos. Am plâns mult la primele patru episoade, pentru că, efectiv, simțeam povara asta, a situației în care conduci un imperiu și îmi părea rău că HRM Elizabeth II o va simți așa tânără. Apoi a murit și regele… Foarte multă presiune pe familia regală, nu doresc la nimeni. Chiar mă întrebam dacă, în ultimii ani de viață Regina o fi avut iPhone-ul dumneaei și scrolla, așa, ghidușă. 

Deci, în afară de faptul că n-am mai stat pe telefon, viața mea nu s-a schimbat cu nimic. Am avut mai mult timp pentru gândurile negre, dar sunt ale mele și intenționez să mă duc cu ele până în pânzele albe. 

Cum am supraviețuit eu în această postură deztelefonizată? N-am mers nicăieri și am mâncat. Am balotat la mâncare de-am rupt. Mai ales ieri, m-a scos prietena mea, Mădălina Dorobanțu, la masă și am băgat amândoi cu o deosebită plăcere. E superb cum intră mâncarea când vorbești despre traume. 

Și, în timp ce mâncam noi doi, am realizat că fix acum 10 ani, pe 23 noiembrie 2013, lansam Cimitirul la Gaia. Văzusem de dmineață pe FB și uitasem complet, dar, printre gândurile negre, s-a strecurat și amintirea asta albă. Cimitirul nu se mai găsește momentan, dar îl vom republica în decembrie. Multă lume mă întreabă când mai scriu ceva. Cea mai de căcat întrebare pentru cineva care scrie și care suferă de anxietate sau de ideea de a nu fi suficient de bun pentru nimeni sau setat pe autodistrugere. Când o vrea Domnul, atunci! o să scriu Și Domnul a vrut. În decembrie, sper eu, nu doar că vom relansa Cimitirul, ci și noul demiroman pe care l-am scris și care se numește EGura. Sunt curios câți vor citi până aici. Dați și voi un comment, de control.

Vă pup. Doamne ajută și Doamne ferește când celularul se oprește. Adișorul Dezcelularizatorul!

Nota B365.ro – Tot Teleșpan, mai jos:

Cookies