Într-o vineri seara, în jurul orei 19.00, la capătul dinspre Piaţa Romană a Bulevardului Dacia. O haită de cinci patrupezi lătrători se opresc tacticoşi la trecerea de pietoni, se asigură că nu vin maşini care să-i spulbere şi traversează nonşalant pe zebră, procedând aproape mai prudent decât bipezii. Un alt caz, la fel de exotic în aparenţă, este al unui maidanez negru care, potrivit mai multor bloggeri, are obiceiul să se dea cu autobuzul 268 şi să se tolănească leneş pe podea, ca apoi să coboare, mai tot timpul, la staţia Răzoare. Păcat că nu compostează bilet. Un alt patruped subiect de legendă urbană este un metis de ciobănesc german care umblă cu metroul şi mai şi schimbă liniile la staţia Eroilor.
Credeţi că legendara inteligenţă a celui mai bun prieten al omului i-a făcut să se antropomorfizeze? Nu e chiar aşa. E vorba de adaptarea simţului de autoconservare la mediul urban şi de modul în care maidanezii cei huliţi percep neagresiunea drept ditamai recompensa.
„Dacă trec prin altă parte sunt claxonaţi şi huiduiţi şi se sperie, simt că li se pune viaţa în pericol”, explică dresorul canin Leo Șumlea. „Trecând pe la trecerea de pietoni, odată cu omul, ei văd că nu li se întâmplă nimic şi percep asta ca pe o recompensă”, explică Șumlea, în termeni ce amintesc de experimentele savantului rus Ivan Pavlov.
Potrivit acestuia, dacă un câine se simte recompensat astfel de mai multe ori la rând, va ţine minte că a traversat pe acolo şi va prefera să treacă mereu prin acelaşi loc. „De ce trece pe un pod şi nu prin apă? Pentru că prin apă se udă sau îşi riscă viaţa, iar pe pod nu”, spune Șumlea.
Faptul că se întâmplă ca patrupedele vagaboande să traverseze în grup se datorează spiritului de…haită. Cu alte cuvinte ajunge ca măcar un câine din haită să-şi fi format reflexul traversării fără pericol ca mai apoi, în măsura în care are şi vreo poziţie mai de putere în grup, să-i dirijeze şi pe companioni.
Oricum, cu siguranţă, nu pe semafor se bazează comunitarii ca să ştie când să traverseze sau să rămână pe trotuar. Asta pentru că pur şi simplu nu percep foarte multe secţiuni din spectrul cromatic. Câinii, arată un studiu de referinţă publicat în 1989 de cercetătorii americani Jay Neitz, Timothy Geist şi Gerald Jacobs, au două tipuri de receptori de culoare, dar nu văd culoarea verde, ceea ce reprezintă, argumentează cercetătorii, o varietate de deuteranopie, adică nediferenţierea culorilor verde şi roşu.
Explicaţia nu diferă mult când vine vorba despre câinii-pasageri clandestini ai mijloacelor de transport în comun. Pe de-o parte, autobuzul poate să joace rolul unui adăpost din faţa vremii…câinoase. Adică patrupezii rătăcitori urcă în mijloacele de transport pentru că afară plouă sau e frig de le clănţăne colţii. Însă nu o fac oricum, de capul lor, ci reacţionează tot la stimuli care vin din partea bipezilor.
O explicaţie ar fi că au fost recompensaţi cu mâncare în staţie şi apoi îl urmează pe binefăcător în cutia de metal pe roţi. Memoria recompensei reprezentate de hrană îi face să „cartografieze” staţia drept loc bun. În autobuz sau metrou, şederea maidanezului depinde de reacţia oamenilor care poate fi pozitivă sau negativă, încurajantă sau descurajantă.
„Dacă de prima dată când se urcă în autobuz este certat sau huiduit, nu se mai urcă şi altădată. Dacă însă oamenii îi zâmbesc, îl laudă