Meserii dispărute. Lustragiii – cei care se luptau cu praful și noroiul de pe pantofii bucureștenilor

La începutul secolului trecut, și mai ales în perioada interbelică, pe străzile din București au apărut o mulțime de „-agii” – oameni care vindeau fel de fel de lucruri sau de servicii ca să își poată duce traiul de pe o zi pe alta: iaurgii, cafegii, sacagii, și, poate cea mai romantică dintre meserii – lustragiii. Apăruți întâi pe bulevardele mari din New York, Paris sau Viena, acești „vestitori ai primăverii” stăteau toată ziua pe marginea trotuarelor din Capitală și se luptau cu praful și noroiul de pe pantofii bucureștenilor.

Străzile Bucureștiului de acum 100 de ani erau un adevărat spectacol, perfect de imperfecte, cu haos, murdărie și sărăcie, dar și cu lux, eleganță și bun gust. Pe străzile aglomerate din centru, când forfota pietonilor se mai potolea, pe marginea trotuarului puteai să vezi ici-colo câte un lustragiu, așezat cuminte, așteptându-și următorul client care va pune pantofii pe băncuță. Ce sunt lustragiii? Potrivit „Dicționarului universal al limbei române” din 1929, realizat de Lazăr Șăineanu, lustragiii sunt oamenii care „curăță și fac lustru la ghete”. O descriere similară aduce acestui termen 10 ani mai târziu în „Dicționaru limbii românești” și August Scriban, „lustragiul” fiind sinonim al termenului „văcsuitor/văxuitor” inspirat din engleză, care definește persoana care „are ocupațiunea de a văxui sau de a lustrui pe stradă încălțămintea trecătorilor”.

Meserii dispărute. Lustragiii – cei care se luptau cu praful și noroiul de pe pantofii bucureștenilor

De la maturi la copii de nici măcar 10 ani, lustragiii erau nelipsiți de pe străzile orașului, ghemuiți pe scăunele, cu încă un scăunel pentru piciorul clientului și cu o servietă burdușită cu fel de fel de creme de ghete, cutiuțe cu ceară, cârpe și perii. Din lumea „văxuitorilor” a apărut și celebra firmă de vacs (ceară) Vacs Albina, cremă pe bază de ceară care și-a pierdut popularitatea în anii ’20, odată cu ieftinirea masivă a cremelor pe bază de petrol, de unde denumirea de Vacs Albina a intrat în limbajul popular și se menține și azi ca un bun fără valoare, inutil.

Ca să fidelizeze și poate să îl facă pe client să bage mâna mai adânc în buzunar, lustragiul trebuia să îi complimenteze ținuta, tunsoarea sau accesoriile, asta în timp ce menținea conversația vie despre cele mai noi vești și știri din București. „Văxuitorii” răsăreau pe străzi odată cu venirea primăverii, fiind considerați chiar vestitori ai vremurilor calde, când lumea scotea pantofii „buni” și începeau ploile în oraș.

„Lasă, domnule, soarele. Vrei să redai bucuria primăverii? Uită-te la pămînt. Ia un văcsuitor de ghete. A apărut în colţul străzii o dată cu rîndunelele primăverii. Se întinde în soare, şi-a reluat profesia. Vine un muşteriu. Întinde piciorul pe calapod. Lustragiul scoate crema, unge bine, dă vînt periilor, dă-i, şi dă-i, iese un lustru cumplit. Vede soarele ca în oglindă, în ghetele pe care el le-a lustruit. Uite bucuria primăverii!” – La Medeleni, volumul 4, citat de Via București.

Vasile – lustragiul de doar 6 ani care freca pantofi toată ziua

Din păcate, împinși de sărăcie și de foame, mulți părinți își trimiteau copiii la muncă prin oraș, adesea în haine mai mari decât e cazul sau desculți. Un lustragiu de doar 6 ani, pe numele său Vasile, a fost vedeta numărului din 22 septembrie 1937 al Realității Ilustrate. Cu un tată care nu prea avea loc de muncă, Vasile se ducea cu scăunelul lui zilnic pe unul dintre bulevardele Bucureștiului și lucra din zori și până după-amiaza pentru a putea aduce un ban acasă în „cutia sa de valori” – o banală cutie de chibrituri.

„Munceşte sărmanul de la 6 dimineaţa până pe la 5 după amiază, văcsuind conştiincios pantofii îmbibaţi de praful străzilor; în timpul prânzului – când străzile sunt pustii – şterge de praf automobilele de prin staţii, iar seara, ca să-l ajute pe tatăl său care mai mult este şomeur decât are de lucru, vinde şi ziare. Sărman copil, ce va deveni oare peste 20-30 de anii? Poate vreun magnat al cremei de ghete! Dar cine-i va ierta oare lipsa totală de cultură? Căci la vârsta la care majoritatea copiilor abia dacă ştiu cât fac 2 x 2, el trebuie să-şi câştige singur existenţa, ba să-si ajute chiar şi părinţii. Totuşi, nimic nu este imposibil pe lumea asta…”, potrivit Realitatea Ilustrată, publicație citată de Via București.

Dacă nimerea clienți cu dare de mână, Vasile putea să își cumpere din bacșiș un porumb fiert la doi lei, pe care îl considera un răsfăț. La orele amiezii, când toată lumea era cu treabă, bulevardele erau mai mult goale, așa că băiatul punea mâna pe o cârpă și ștergea taxiurile din stații pentru a mai face câțiva bani pe margine. Cu banii strânși, micul Vasile cumpăra edițiile de seară ale ziarelor și apoi le vindea la colț de stradă. Zi de zi, lună de lună, asta era rutina băiatului de doar șase ani.

Deși meseria a început să dispară de pe străzi și să se mute încet-încet în ateliere, lustragiii au supraviețuit pe străzile din București, ce-i drept, în numere mai mici, îndeosebi în zona Gării de Nord și Piața Unirii, până spre jumătatea anilor ’70.

CITEȘTE ȘI

Povestea cafenelei Fialkowski – magnet de lume bună și poate prima cafenea-cofetărie cu „drive-thru”

Povestea formidabilă a vilei din București care domnește, practic, peste un cartier. Aici a locuit dirijorul Iosif Conta | INTERVIU cu arh. Mădălin Ghigeanu

„Ia-urt, căi-mă-ceeel!” – Povestea lăptarilor, ciobanilor și iaurgiilor din vechiul București