CONTRIBUTORS

Mesajul șobolanilor pentru Clotilde Armand

Eu am crescut în cartierul Cotroceni. Da, știu, veți spune că e o fitză, dar jur pe roșu, mai ales la vremea aceea, nu era neapărat așa. Sigur, era șmecherie că stăteam la casă, parc lângă, un cartier întreg ca și loc de joacă, clădiri frumoase, totul la superlativ. Doar că în realitate,  după ce pe Nicolae Ceaușescu l-a apucat sistematizarea Dâmboviței, tot cartierul s-a umplut de șobolani. Oh, da, șobolanii aceia de care ne speriem acum.

Unii uriași, mai mari decât pisicile, care omorau pisicile. Puseseră stăpânire pe toate pivnițele noastre înainte vreme folosibile, pe toate parcurile, peste tot erau afișe cu „@Atenție, s-a dat cu otravă de șobolani@. Trebuia să ne ferim câinii să nu mănânce otravă, pisicile să nu calce în ea, pe noi și frații noștri mai mici și tot așa. Și tot nu am scăpat, nu mai știu cum e acum. Apogeul a fost când un șobolan uriaș a intrat pe luminatorul dintre case și l-am găsit în cadă și s-au chinuit ai mei să îl omoare cu mătura, asta fiind de altfel una dintre cele mai traumatizante amintiri din copilăria mea. Cu frica de șobolani la pachet. 

Ce mi se pare tare în această perioadă e că doamna Clotilde Armand, doamna care lasă gunoiul pe stradă cu săptămânile pentru că are un război de dus cu firma de salubrizare, n-are nicio emoție în legătură cu șobolanii. Și nici domnul primar Nicușor Dan, care nu se știe ce alte războaie are de dus, că eu decoamdată nu m-am prins cu ce se ocupă (în afară de mici reparații prin primărie, cum zice lumea. Mici în sensul că mai reparăm o imprimantă, mai o priză, mă rog, chestii domestice). 

Ce mi se pare și mai tare este că acum toată lumea se va apuca să facă deratizare prin forțe proprii, ceea ce pe de o parte e firesc, că nimeni nu vrea să se trezească cu șobolanul în pat. 

Există un mit urban care spune că întotdeauna un șobolan se află la 6 metri de tine. Poate noi aici, în București, vrem să batem recordul ăsta. Să ajungem la 2 metri și să fim și noi în cartea recordurilor cu ceva șmecher.  Pentru că, doamna Clotilde Armand, domnule Nicușor Dan, cu șobolanii câștigi greu. Odată ce i-ai lăsat în casă, cam aia e. Sunt, să fim cinstiți, niște animale remarcabile. Sunt fantastic de prolifici, mănâncă aproape orice- gunoiul e chiar o plăcere pentru ei, pot să roadă metalul și să treacă prin el, să înoate pe distanțe lungi, să cadă de la 14 metri înălțime și să supraviețuiască. Aproape indestructibili, am spune. Așadar, ce variante avem: 

  • Să ne roadă cablurile de prin mașini și să ajungem ca la Mumbai, unde principala cauză pentru care iau foc mașinile, autobuzele și celelalte vehicule, este, evident, numărul uriaș de șobolani;
  • Să îi lăsăm să se înmulțească liniștiți, să ne omoare animalele de companie, să împrăștie și niște boli, să infesteze mâncarea și să devină mai mulți decât noi;
  • Să facem ceva. Doar că aici, la să facem ceva, nu merge pe persoană fizică. Trebuie să facă primăriile ceva. Toate orașele se luptă cu șobolanii. Dar se luptă. Au hotline unde poți să suni dacă îi vezi prin oraș. Au hărți. Îi opresc la intrările în orașe. Cheltuie MILIARDE de euro sau dolari. Miliarde, ați citit bine. Pe cercetare, pe strategii, pe propuneri de soluții, pe măsuri concrete. Nu stau și se uită și așteaptă să dispară. Pentru că da, doamna Clotilde Armand, da, domnule Nicușor Dan, s-a dovedit de-a lungul istoriei că șobolanii nu dispar de la sine, dimpotrivă. Și mă îndoiesc că se vor speria de declarațiile agitate ale unei doamne cu accent franțuzesc. S-ar putea chiar să îi fie recunoscători că i-a lăsat să mai câștige niște teren. Unde mai găsesc ei așa gunoi lăsat în stradă, special parcă să îi ajute să trăiască mai bine și să se înmulțească mai spornic. Dacă ar avea telefoane mobile, cred că s-ar anunța unii pe ceilalți „Băi, veniți la București, dada, în România, e paradis aici, în sfârșit cineva se gândește și la noi.”

Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button