Mesaje uluitoare pe grupurile de Whatsapp ale părinților care identifică probleme colosale ale copiilor lor la școală

Și m-am întâlnit cu o prietenă. Și am mai stat noi și am povestit. Și am fumat o țigară. Și am fi depănat și amintiri, dar nu le mai aveam, că era prea dimineață, abia mi se dezfiripa visul de peste noapte din spatele ochilor. Și mi-a plăcut că ne lăsam unul pe altul să vorbim, gen că era mai dialog discuția. Și era destul de frig afară, dar nu s-a supărat nimeni pe natură, mai ales că natura umană lasă momentan mult mai multe de dorit decât lasă natura naturală.

Și din una în alta, țop, țop, am ajuns și la subiectul copii și părinți. Eu, personal, nu am făcut copii până acum, dar n-aș spune că această nedesfășurare de evenimente are la bază bunul simț care mi-ar fi sugerat că nu sunt suficient de echilibrat încât să educ un copil. Mă rog, acest lucru nu a împiedicat miliarde de cupluri să se îmulțească înainte să crească, dar asta e altă poveste.

Și prietena cu care m-am întâlnit are și ea niște copii, făcuți de ea personal. Și, în timp ce vorbeam noi, am remarcat cu privirea că a avut o grimasă plină de îndoială și saturație la adresa unor mesaje pe care le citea pe telefon. Apoi a dat așa din cap, ca și cum ar fi vrut să se scuture de gândurile uscate și să-i rămână doar alea verzi. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, iar ea mi-a zis că sunt niște mesaje pe grupul cu părinții de la clasa celui mai mic dintre copii.

Și eu i-am zis că am o prietenă care are o fiică mică și că ea a ieșit de pe grupurile de Whatsapp de  părinții, pentru că discuțiile de acolo nășteau în ea gânduri ucigașe. În plus, anumite subiecte atrăgeau după ele un tăvălug de mesaje care nu țineau cont de oră sau de logică, iar ea nu avea nici postura psihică și nici cheful care să-i permită să audă sunetul de mesaj de sute de ori în timp ce lucrează sau doarme. Și o înțeleg, că somnul e sfânt.

Și atunci prietena asta cu care m-am întâlnit mi-a zis că i-au rămas două subiecte în cap de anul trecut, subiecte care au dus la niște discuții interminabile și la foarte multă uzură mentală pentru mulți dintre părinții prezenți pe acel grup.

Prima problemă colosală de pe grupul de părinți

Și primul subiect a fost apa. Unuia dintre copii i s-a terminat apa cu care venise de acasă, iar învățătorul i-a pus apă de la chiuvetă, ceea ce „nu se face”, pentru că nu se știe ce bacterii sunt pe țevile de la școală, mai ales că pe unele mai groase se pot strecura chiar și șoareci mici care se îneacă acolo și mai bine nu ne gândim.

Și, evident, au început să se caute soluții, iar cea mai plauzibilă dintre acestea a fost ca sala de clasă să fie echipată cu un bidon de cinci litri de apă plată. Toată lumea a fost de acord, iar acordul a dus la o serie de dileme și neînțelegeri. 

Și cine va cumpăra bidonul? Și banii se vor lua din fondul clasei? Și trebuie să cotizeze și copiii care beau mai puțină apă? Și cum va ajunge bidonul în clasă? Și ar trebui să fie dus de un părinte cu mașină ca să nu se chinuie cineva cu autobuzul. Și cum își vor turna copiii apă din bidon? Și ar trebui cumpărată și o pompă din aia pentru bidoanele de apă. Și dacă pompa nu se va potrivi pe bidonul respectiv? Și atunci, poate, persoana care cumpără bidonul ar trebui să cumpere și pompa ca să se asigure că se potrivește. Și să nu fie nici o pompă prea ieftină, că alea se strică repede. Și dacă copiii se vor simți tentați să bea prea multă apă când o vor avea la îndemână? Și știe cineva câtă apă ar trebui să bea un copil, de fapt? Și are cine să-i monitorizeze pe copii câtă apă beau? Și mai bine îți iei câmpii decât să-ți iei apă la cinci litri.

Și asta a fost prima avalanșă. Avalanșa acvatică.

Problema de șezut

A doua a fost avalanșa pe bază de perne. Cum stătea într-o zi una dintre mămicile copiiilor din clasă și scruta zarea de care o despărțea doar un perete, o idee s-a aprins luminoasă sub creștetul crud al acesteia: Bă, nu sunt băncile cam tari?

Și întrebarea aceasta nu a fost menită să rămână anonimă, mămica a lansat-o imediat pe grupul de părinți. Și de aici haos. S-au format două tabare. O tabără susținea că există deja zeci de generații care au stat cu fundul pe banchete tari și asta a fost ok, iar o altă tabără susținea că ideea cu pernele este una foarte bună, dar că sunt niște elemente de care ar trebui să se țină cont.

Și își cumpără fiecare pernă de capul lui sau, pentru a nu fi distrusă cromatica clasei, pernele ar trebui cumpărate împreună? Și ce culori? Că alea deschise nu sunt ok, că se murdăresc. Și ce culoare închisă? Ca să nu fie nici prea tristă. Și ce ce întâmplă cu copiii ai căror părinți nu vor pernă? Aceștia vor sta și vor jindui la pernele colegilor lor? Și ar trebui să fie luate niște perne mai subțiri, pentru că sunt și copii mai înalți și riscă să nu mai încapă în bancă. Și trebuie măsurate băncile, ca să nu fie pernele nici prea mari, nici prea mici. Și cum vor fi pernele curățate?

Și atât. Ce vreau eu să punctez și în articolul acesta și în viața de zi cu zi e că cel mai descurcăreț concept, cel care reușește cel mai ușor să se strecoare în viețile noastre fără să ne dăm seama e nebunia. În mințile celor mai mulți dintre noi sau, poate, chiar ale tuturor, nebunia trece neobservată de zeci de ani în ciuda unei evidențe deosebit de limpezi.

Și cred că e clar pentru toată lumea că nebunia se dă foarte ușor de la părinți la copii. Ne doresc tuturor deznebunire plăcută ca să putem să ne purtăm unii cu alții ca niște părinți crescuți.

Doamne ajută și Doamne ferește, nebunia de mici ne crește. Adișorul Înnebunitorul.

Sursa foto: Dreamstime