Merişescu din Colentina, mincinosul seducător, care fugea, se ascundea și cucerea

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, istoric, a găsit carte de dragoste, acolo unde puțini dintre noi o caută. Între pagini vechi, în Arhive. Este vorba de un manuscris numit de către ea însăși “Viaţa lui Merişescu. Tinereţile unui ciocoiaş” Sunt pagini din viaţa unui tânăr, scrise chiar de el însuși. Dimitrie Foţi Merişescu, care e din loc din Colentina. Pagini din viață, puse în carte de el însuşi între 1814-1817.

“Băiat de casă la boier, amant al cuconiței, calfă la București,

edecliu la Țarigrad, negustoraș prin porturile Levantului, el ne lasă o mărturie neprețuită din secolul fanariot – secol pe care îl cunoaștem mai mult din scrierile călătorilor străini ori din amintirile cețoase ale nepoților celor care l-au trăit.”

Și povestește Merișescu. Cum e în timpul unei petreceri și vinul înăsprește oamenii. Merişescu îl lovește pe-un comesan cu o cărămidă în cap. Se teme că l-a omorât și fuge. Omorul era de ştreang, de ţeapă. Fuge, omul, fuge. Își dă tot soiul de identități. Minte de dulce, minte de sărat. Și o recunoaște. Ba, minciunile dulci desfac minți de fete și le zulufesc. Merișescu sub semnul culpei și al zăpăcelilor de nume și priceperi rămâne statornic iubirii.

Fuga e minunată așa, nu? Într-un pod de paie, își face ascunziș. Să nu uităm Merișescu al nostru se teme de propria temere. Și când doarme mai bine, sub podul lui de paie, doi ibovnici se dezmiardă cu must, cu mălaiuri, cu oaie friptă și cu sărutări pe furate. Pănă nu s-au terminat bucățelele și dulcegăriile, Merișescu le cade-n cap și iubăreții fug ca de necuratul! Păcatul lor este văzut și vânat de Dumnezeu.

Merișescu, bine credeți, dă să se înfrupte. Din oaie, mălai și must. Căci, sărutările fug de scapără pământul

Drumul meu era pă lângă o arie. Mi-am pus în gând să dorm în pai [= paie], m-am acăţărat pă vârful unui stog dă pai, mi-am făcut cuib la mijloc. Era cam cu frig, dară am adormit. Am auzit prin somn vorovind, eu tăceam dă frică, dară am auzit şi râzând; şi ca să văz mai bine, încetişor, mă lungeam. Deşi era frumoasă lună, dară eu nu puteam să văz, că era cam subt stog; fără veste am alunecat cu paile. Am căzut peste dânşii. Eu am ţipat dă frică, căzând peste dânşii. [La] ţipătul meu, au tulit-o de-a fuga. Eu m-am deşteptat că sânt căzut şi căutam să mă învălesc cu paiele căzute, dară pă pământ era un urcior cu must tare bun şi o mari bucată de mălai, era şi o friptură de oaie. Toate era buni, că tari-mi era foami şi seti, dară frica nu-mi ieşa din ciolani. […] Gândeam, dacă s-ar întoarce ăi de subt stog, m-or baţi văzând un băiet, ci nu dracu.

Sunt întâmplări ca din cartea ce-mi place mie, aventurile lui Tom Jones, dar carte din lumea britanică. Parcă Merișescu îl cunoaște pe Tom.

Merișescu își spune că e bine să găsească alt pod pentru un somn

Nu i se dă nici acum răgaz de odihnă. Dacă fugiseră sărutările, uite că avu parte acum de ele. Fata ce fugise cu iubitul ei crezând că-i semnul diavolului, uite poposi în fereala Merișescului. Și întunericul e mare amorez și el. Și fata îl crede pe Merișescu iubitul ei. Și-i dă lui toate dezmierdările. Așa că Merișescu are voluptatea mustului, fripturii de oaie, mustului și preatinerei făpturi ce nu știe ce-i necuratul sau Dumnezeul.

Și drăgosteala începe c-o vorbă de alint: „Sarsailă, tot tu erai pi stog?”.

Am întins-o spre sat, ci era tari aproape. Dară, pâră [a] nu intra în sat […], am văzut o mică jitărie a satului. Am intrat acolo, uşi nu avea. Era numai o vatră de jitărie. M-am culcat pă dânsa, vârâsem mâinile în sân şi genunchii mi-ajungea dă gură. Abia adormisem, tremurând. Mă simt că mă clatină. Eu tăceam dă frică. Zicea: «Ioani, scoală, mă, că au venit la noi dăsigari. Nu ştii tu că eşti mâini nunta?». Mai zicea: «Degeaba ai fugit de la arii. Eu am fost şi nu am găsit mâncarea noastră». Eu [am] zis: «Dă-m[i] pace, fa, că nu sânt eu Ion». Curvişina dracului mi-au dat un pumn, ocărându-mă: «Sarsailă, tot tu erai pi stog? […]»

Merișescu iar fuge. Fuge iar. Prin mahalale, schimbă măști. Și fuge Merișescu ciocoiașul, fuge. Pănă nimerește în casa unei femei gata să nască. Și ca să se facă și el dator fuge s-o aducă pe moașă. Moașa zice că nu vrea că merge în altă parte, la altă naștere. Merișescu o ia pe moașă în spinare și zboară cu ea ca vântul. Face popas pe-o gură de fântână ș-acolo îi cade moașa în fântână. Și iar fuge. Și fuge. După un timp află prin mahalale că fuga i-a fost deșeartă. Nimeni n-a murit la nunta aia.

Povestea cea mai poveste este că noi ne îndrăgostim de fuga asta a lui nebună. Neliniștea asta care se dovedește falsă. Ce s-a întâmplat, de fapt? Păi, nimic nu s-a întâmplat rău. A fost o furtună care a trecut. O furtună care i-a luat mințile și așa a cunoscut dragostea. O furtună a minții care l-a aruncat în vâltoarea dragostei și-n numeroasele ei jocuri. Și a fugit și a iubit. Păi, e puțin? E totul. Străin fiind de locuri, el iubește prin mahalale. Cu identități diferite, fetișcanele își deschid sufletele și își dăruiesc “florile” trupului. E o cărticică de aventură găsită de un istoric. E o cărticică de dragoste. Fără ideologiile “Ciocoilor” lui Nicolae Filimon. Cartea lui Merișescu e o șampanie. Și Merișescu se jură că toate erau adevărate. Și făgăduința asta pe mine mă pune la pământ. Deci, se poate iubi așa nebunatic?

William Shakespeare în „Visul unei nopti de vara”, dar și în „Furtuna” aruncă personajele în visul vis ca astfel să fie inițiate. Puck și Arici sunt spirite care fac voia unor „zei”, „magi”, Oberon și Prospero. Ori fuga, draga de ea, și frica sunt minuni care-l inițiază pe Merișescu în ale femeilor, adică ale dragostelor. Ce mai ciocoiaș! Ce daruri îți dau fuga și frica!

„Tinerețile unui ciocoiaș. Viaţa lui Dimitrie Foti Merişescu de la Colentina scrisă de el însuşi la 1817” Ediţie îngrijită, introducere şi note de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Bucureşti: Humanitas, 2019.