Medicamentul miraculos despre care autoritățile nu vorbesc niciodată

10 dec. 2021
4823 Afișari
Medicamentul miraculos despre care autoritățile nu vorbesc niciodată

O să încep acest articol prin a vă ruga să îți share pe unde puteți dumneavoastră. Dacă îl citiți până la final, o să înțelegeți de ce.

Acum vreo trei săptămâni am mers în scopuri cvasi turistice până în Spania. În avion ni s-au alocat locuri pe ultimul rând și am zburat de o manieră foarte chircită, dar mi-am zis “Hey, la 300 RON biletul dus-întors cu bagaj de cală inclus, chiar nu am ce comenta!”. Problema a fost că, după ce am aterizat, m-a apucat o durere lombară pe care o simțeam în premieră. Mi-am imaginat că o să îmi treacă, dar nu mi-a trecut nici până în ziua de astăzi, dar mă ocup de ea. Durerea pe care o resimt e mai mult decât suportabilă, dar, recunosc, nu mă mai pot apleca cum o făceam în zilele bune și, într-un, moment de introspecție, m-a lovit o revelație evidentă: “Sunt gay și nu mă mai pot apleca!”. Vă dați seama ce dramă, după o viață de aplecări să devii misionar? Vă povestesc treaba asta, pentru că, inițial, mă gândisem să intitulez acest articol “Pericolul care îi paște pe homosexuali și despre care nu vorbește nimeni!”. M-am gândit că ar putea atrage mulți cititori.

Apoi m-am răzgândit și m-am gândit să îi pun titlul pe care i l-am pus, mai aproape de subiectul articolului. Medicamentul este, evident, iubirea și de iubirea dumneavostră am eu nevoie acum. Bine, și eu, și copiii din medii defavorizate de care se ocupă cei de la Salvați Copiii Iași. Iubirea și grija față de cei care au nevoie de ajutorul nostru, am convingerea că pot salva specia asta absolut extraordinară din care facem parte.

Una dintre principalele concluzii la care am ajuns în urma unei vieți de peste patruzeci de ani are o legătură directă cu copilăria. Copilăria ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi un reper de bucurie. Să fie locul din mintea noastră la care să ne întoarcem, în calitate de adulți, pentru a ne aminti că știm să ne bucurăm. Că uităm treaba asta și ne mințim cu o nonșalanță deosebită că nu știm să ne bucurăm sau să iubim. 

Pentru mine, una dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie și aveam vreo trei sau patru ani. Primii patru ani din viață i-am petrecut în satul Dângești din comuna Berislăvești, județul Vâlcea. Iernile transformau tot satul într-o poezie de un alb imaculat în care totul rima cu chiotele de bucurie ale copiilor care se dădeau cu sania. 

 

Bunică-mea Ica, știindu-mă sensibil în urma nașterii mele premature, mă îmbrăca de mă transforma în statuie. Avem un costum din ăla tip salopetă de ski care avea un fel de pluș pe interior, iar pe sub el îmi mai punea și izmene și plovăr de lână și căciulă. Peste căciulă îmi trăgea gluga costumului de ski și apoi îmi înfășura și un fular peste căciulă și glugă. Udam hainele astea aproape zilnic, iar Ica le punea la uscat pe sobă. Costumul de ski îl punea la uscat pe dos, cca să nu se ardă fâșul. Într-o primă fază a acestei experiențe vestimentare, până se mai lăsau un pic hainele luate de la uscat, eram incapabil să mă mișc. Eram chiar nevoit să stau cu brațele întinse în lateral până să reușesc să le aduc cumva pe lângă corp. Evident, pus în această postură imobilă, comentam, iar bunică-mea îmi zicea: “Adriane, stai mereu, că te chilopăn.” Evident că stăteam, că nu aveam cum să mă mișc. N-am aflat niciodată de unde vine chilopăn ăsta. Ca adult m-am gândit că, poate, de la kill in the open, dar nu cred.

Apoi, ieșeam pe uliță și mă bucuram. Aveam ce să mâncăm, aveam cu ce să ne îmbrăcăm, aveam unde să ne jucăm, aveam unde să ne întoarcem la căldură, tot ce ne rămânea era să ne bucurăm. Mă bucur că am bucuria asta ca reper și m-aș bucura și mai mult dacă toți copiii din lume ar avea acces la strictul necesar.

Sunt, însă, mulți copii care nu au acest strict necesar și pe care noi îi putem ajuta. Și vă rog frumos să îi ajutăm împreună, mai ales că mulți noi dintre noi am avut “prilejul deosebit” de a învăța de mici nu doar bucuria, ci și frica. Sunt copii care chiar acum învață ce este frica de a nu avea ce mânca, ce îmbrăca sau de a nu putea să meargă școală. Frica de a le fi frig în frig în fiecare zi. Niște oameni foarte simpatici de la Salvați Copii Iași, spun simpatici că i-am cunoscut, se ocupă de acești copii și au nevoie de ajutorul nostru pentru a umple cu bucurie în loc de frică săbătorile unor copii. Haideți să îi bucurăm și să ne bucurăm împreună. Haideți să îi învățăm împreună ce înseamnă iubirea și, de maniera acesta, învățăm și noi, un pic, ce înseamnă EA.

Nu uitați, vă rog frumos, să dați share. Mai jos un pic găsiți link-ul unde puteți dona și, chiar dacă suma va fi ajuns la 5000 RON când veți vrea dumneavoastră să faceți donația, vă rog frumos să donați oricum, pentru că acești copii au nevoie de mult mai mulți bani. Vă mulțumesc frumos. Sănătate mereu.

Linkul este aici –  https://salvaticopiii-iasi.galantom.ro/fundraising_pages/view?id=24475

Doamne ajută. Pup. Adi.

Nota B365.ro Citiți mai jos și alte câteva de la Adi și-atunci veți vedea nu numai că merita share, dar merită să vă mai convingeți și un prieten, doi la așa cumsecădenie 🙂

Cookies